Pendulând între gânduri și dorințe

Gândesc ceea ce gândesc, simt ceea ce simt, știu ceea ce știu. Eu sunt însămi, dar nu te învinovățesc pentru faptul că ești tu. Ceea ce ai de oferit este binevenit. Gândurile sunt opinii, nu realități. Ele sunt strâns legate și de nevoile de bază ale noastre. Dacă acestea nu sunt îndeplinite, în mod cert ne vor ocupa o mare parte din gânduri. Așa cum avem convingeri ce ne limitează putem avea și gânduri ce ne pot vindeca, ce ne pot descătușa:

Iubesc viața.

Oamenii din viața mea sunt o reflecție a ceea ce fac și gândesc.

Imaginează-ți că ești neîmplinit. Nu deții ce îți trebuie, asta pentru că dorințele tale te orbesc, poate că ce îți trebuie este chiar în fața ochilor tăi și nu poți vedea din cauza obiectivelor tale. Dacă viața ta nu iți este pe plac, s-ar putea să fie din cauza cunoștințelor tale insuficiente, nu din pricina vieții în sine. Poate că structura ta de valori necesită niste reparații serioase, poate că dorințele și gândurile te fac orb în fața altor posibilități, agățându-te atât de tare de ele, încât nu mai poți vedea altceva, nici măcar lucrurile de care ai nevoie cu adevărat.

Împlinind împliniri

        Exact ca în cuprinsul unei cărți adunăm experiențe, amintiri, senzații care să le trezească, persoane dragi, determinându-ne să ne descoperim. Toate acestea pot duce către o definiție de manieră generalistă a împlinirii. Starea de bine a minții, indiferent de circumstanțele existenței noastre, poate să inducă acea împlinire după care tânjim mulți dintre noi. Obținerea a ceva ce ai dorit, sau ți-a fost promis sau ai așteptat mult timp, îți aduce multă bucurie. Este bucuria aceea pură, sinceră, pe care ți-o amintești  de când ceea ce îți doreai îți era oferit la primul plânset, când nici măcar nu puteai articula. Poate că nu îți mai aduci aminte intensitatea ei, dar cu siguranță îți mai amintești cum ți se umplea sufletul de bucurie atunci când descopereai că, frumos împachetat, sub brad, se afla ceea ce ți-ai dorit enorm. Cu toții ne amintim flacăra ce ne-a cuprins la primul sărut, satisfacția de a cumpăra, în sfârșit, ceva ce ne-am dorit sau bucuria că, la job, am obținut o promovare. De fapt, cu cât îți dorești ceva mai mult, cu cât trebuie să aștepți mai mult, cu atât e mai mare satisfacția, bucuria, atunci când obții ce ai dorit, cel puțin pentru moment. Pentru că noi, oamenii, așa funcționăm: obținerea fericirii este motorul nostru. Viața fiecăruia dintre noi, indiferent de scop, este subordonată obținerii satisfacției, fericirii. Pe parcursul vieții, se vor schimba doar unele caracteristici legate de ceea ce te face fericit, dorința de a o atinge, nu. Dar este aceasta împlinire? Fără îndoială că, dacă adresezi această întrebare la momentul bucuriei, vei afla că da. Dar peste un timp, ne vom dori altceva. Și e firesc! Și atunci revine întrebarea legitimă, dacă am dorit ceva și am obținut, de ce nu ne mai simțim împliniți apoi? Pentru că, în viață, nu putem sta pe loc. Trebuie întotdeauna să pășim, să mergem mai departe. Împlinirea prin realizare (prin dobândire) este supremă. Împlinirea, însă,  fie că are ca obiect ceva material sau imaterial, ceva substanțial (o casă frumoasă, o mașină nouă) sau ceva nepalpabil ( un sentiment, o trăire) are o componentă temporală. Odată satisfăcută o dorință, o alta, firesc, îi va lua locul.

Cum putem fi oare atunci împliniți?

Poate că răspunsul stă în găsirea echilibrului între obiectivele de ordin material și cele emoționale. Dar oare știe cineva cu adevărat? Și, oare, ce se potrivește unuia, se potrivește și altuia?

Regăsind acel timp bun

Lăsați-mă să încerc a creiona o viață. Probabil nu-mi va ieși, dar măcar încerc. Pentru început o împart în timpul de la muncă și cel liber. După acesta din urmă tânjim toți. Să fie din plin, clar! Așteptăm sfârșiturile de săptămână, ne bucurăm de acele clipe, dar uităm să trăim în celelalte zile. Ne vindem timpul, alegem job-uri avantajoase pentru a ne cumpăra acele mici momente de bucurie care ne fac fericiți. Ne autoproclamăm stăpânii propriilor vieți, dar uităm prezentul, căci timpul acesta care trece e tot ce avem. Apărem și ne grăbim să și pierim.  Alergăm spre un birou obscur ca apoi să numărăm minutele până la plecare.  Nu mai ascultăm, nu mai vedem, ne grăbim spre nicăieri. Rătăcim inutil în propriul timp, de care am uitam să ne bucurăm. Câtă însemnătate mai are o strângere de mână, un mulțumesc frumos, o îmbrățișare? Mult prea puțin pentru cât de mult contează cu adevărat. Căutăm idealuri în viață, irosind timp, conștienți fiind că nu le vom atinge. Și atunci nu e trist? Nu suntem doar niște triști umblători prin viață? Căci însăși bucuria vieții, aparent n-o mai simțim. Nu mai bine ne-am găsi acel timp prețios s-o trăim? Cu lucruri mărunte, cu oameni prețioși cu care să îți umpli sufletul. Eu zic că merită, fiecare secundă chiar.

Nu suntem egali

Eterna întrebare: femeile moderne se bucură de aceleași drepturi precum domnii în viața socială cât și în relația de cuplu?! Oare cum funcționează, de fapt, această egalitate  între femei și bărbați?! Din punct de vedere social, legal, ca și drepturi cetățenești este probabil singurul mod în care poate exista o egalitate completă între aceștia, diferențele fiind destul de mari pentru a fi ignorate. În viața familială fiecare își are locul lui.  Bărbatul este „capo di tutti capi”, asigurând confortul necesar pentru dezvoltarea familiei, rolul femeii, acela de-a fi mama, de a-și îngriji familia. Aceste roluri, în ziua de astăzi tind să se suprapună și chiar să se inverseze. Nevoile emoționale și fizice a ambelor sexe sunt diferite. Prin modul de gândire și comportament suntem liberi să fim așa cum credem de cuviință. Să stabilim și să ne dezbatem egalitatea, pentru că, de ce nu, ne permitem, câștigându-ne în timp acest drept. Cumva această egalitate între sexe reprezintă standardul moral și spiritual spre care tindem, dar pe care  cu greu, probabil îl vom ajunge. Îmi imaginez lumea având două aripi: bărbatul și femeia, iar câtă vreme cele doua nu sunt la fel de puternice, pasărea nu va zbura în direcția potrivită, aceea a adevăratei împliniri. Nu suntem egali, dar evoluăm pentru a ajunge cândva. Câtă vreme „sexul slab” va fi împiedicat să atingă ce și-a propus, bărbații vor fi incapabili să dobândească acea măreție la care visează, căci unul fără altul nu funcționăm. Nu suntem egali, dar ne completăm al naibii de bine.

Domnule bărbat,

Încep cu acest apelativ, nu întâmplător, pentru că uneori ești un domn. Alteori doar te prefaci a fi unul, dar evident, în viziunea ta ești chiar și așa bine intenționat. Unii bărbați se pricep de minune să-și ascundă defectele și să le transforme aparent în calități. Iar exemplele în acest sens curg. Să luăm de exemplu tipul mămos, cel care te prezintă familiei, făcându-ți  o așa mare bucurie. Asigură-te  însă că nu e și sub papucul mamei, căci altfel ori ești pro ori contra ei. Întâlnim deseori tipul posesiv care se dă drept protector. La început are grija de tine, în toate felurile posibile, ca apoi să se implice total în viața ta, să-ți dea indicații și nu sfaturi, reacționând violent atunci când nu-i mai accepți sfatul. Există bărbatul iresponsabil, care e ascuns sub masca aventurierului.Te-a atras prin spontaneitate și pofta de viată, ai trăit doze masive de adrenalina, dar  nu e decât un aventurier care trăiește de azi pe mâine, temându-se de responsabilități. Bărbatul critic care maschează în perfecționist. Ai crezut că l-ai găsit într-un final pe domnul Perfecțiune, care are succes în viață, dar s-ar putea ca tu să nu fii decât un trofeu și ca să ai exact forma pe care și-o dorește el s-ar putea să te trezești cu  jigniri și critici. Pe de altă parte, știm cu toții că voi  bărbații, nu puteți fi schimbați, indiferent de cât de tare ne dorim acest lucru. E doar pierdere de timp, sperând că vom și reuși. Nici pomeneală.  Tot ce putem face este să vă luam ca atare, exact așa cum suntem și noi, uneori vorbărețe, alteori critice, ori mămoase, sau poate prețioase, de ce nu lipicioase și nu în ultimul rând feministe.

Metamorfoze

Scârbiți umblăm prin lume, cu măști trase pe față, căutând răgaz în oameni, sperând într-o minune. Ne rupem în bucăți, de-al nostru suflet mic, pierdut în depărtări, sărac și trist deopotrivă. Căutăm în noi, cu o ultimă zvâcnire a ceea ce odată părea nu doar o umbră  a propriei fiinte, ci chiar egoul mândru, dispus să facă multe, înlănțuind cumva vrutele și nevrutele existenței noastre. Zadarnic zărim limanul, conturat în propria viziune, nu-i rost în a-l ajunge, indiferent de miză, căci aburii deziluziei ne inundă mințile. Și ducem lupte cu noi, cu voi, cu ei, cu toții deopotrivă, sperând ca  într-un final să răzbim viața, fiind scârbiți că am descoperit mersul în mâini când noi încă nu am învățat să pășim.

Dimineți în gând prin viață

Aș vrea să-mi spuneți cât de mult iubiți diminețile? Pentru că eu le ador. Chiar mă hrănesc cu feluri de dimineți, iar ca o glumă, doar cu cele de primăvară, vară, toamnă, iarnă. Acum zâmbesc, am senzația aceea de vineri, deși e abia miercuri. Și ce?! Aș hoinări aiurea prin oraș să mă bucur că revăd locuri și să retrăiesc amintiri, iar orașul îmi oferă amintiri frumoase când vrea. Simt deja că pornesc la drum, deocamdată în gând. Hai-hui de luni până vineri. Iată-mă că plec. În gând, prin viață. Încerc să ajung sus dacă vreau să văd departe. Cred că o călătorie în gând ar fi perfectă doar cu noi înșine. Să lucrăm la sufletul și la mintea noastră. Când am dubii, miros o floare și le alung. Știți ce e mișto în gând? Că momentele și amintirile vin dar pleacă, lăsând loc altora. Iar amintirile cu adevărat frumoase se trăiesc complet, cu totul, mai ales cu sufletul. Pentru că ele nu sunt în creier.  Sunt păstrate , ca într-un cufar  destinat obiectelor de preț, în inimă. Pe acestea nu se așterne niciodata praful, hrănindu-ne periodic cu ele. În gând putem visa la lucruri mărețe fără a părea ridicoli, putem juca orice rol, în ce poveste dorim, făra a ne teme de prejudecăți, nefiind obligați să ne ascundem sub măști impuse. Așadar, iubiți diminețile, gândurile renasc când ne trezim, exact ca pasărea Pheonix, alinându-ne sufletele.

Magia iluziei

Iubirea înseamnă mai mult decât atracție sexuală, romantism. Să iubești, înseamnă să existe o conexiune emoțională foarte puternică, astfel încât ești preocupat de fericirea ei/lui ca și cum ar fi a ta. De multe ori, chiar te treci în plan secund pe tine și ea/el  capătă întâietate. Iubirea este o relaționare atât de strânsă, o conexiune atât de puternică, încât te încrezi complet în această persoană.  Când iubești, simți că destinul acesteia se împletește cu al tău. Sunteți zidiți unul în viața celuilalt, în fericirea voastră. Când iubești, ziua se desfășoară între repere foarte clare, date de comunicarea cu ea. Când iubești, se produc modificări neurochimice în creier similare celor din adicții. Așa se explică privitul foarte des la telefon, tresărirea ca și cum ai primit un mesaj, faptul că îi duci dorul sau că iți cauți cele mai mici pretexte ca să iei legatura cu ea. Să iubești înseamnă și să iți fie teama că ai putea să o/îl pierzi. Să iubești pe cineva înseamnă să o/îl iubești exact asa cum este! Nimeni nu este perfect și nici nu trebuie să fie perfect pentru a-l iubi! În ciuda defectelor, iubești (sau, poate, chiar PENTRU acele defecte!) Și dacă ai putea face un cadou acelei persoane, ar fi  capacitatea de a se vedea prin ochii tăi ca să înțeleagă cât de specială  este pentru tine.

Dragostea este, de fapt, simplă. Dar noi ne-o dorim complicată. Dacă e simplă și sinceră, devenim suspicioși. Pentru că, în lumea noastră, suntem obișnuiți cu „măști”.
Poate așa se explică de ce fugim de iubirea adevărată, deși cu toții o aclamăm, o așteptăm, o declamăm. Totul devine, însă, un joc complicat, o cursă parcă. Cineva trebuie să câștige! Dar, oare, ce e de câștigat în afara trăirii sincere a acestui sentiment?!?
Ne fixăm un obiectiv, rece, pragmatic, ca la ședință („Să simt iubirea adevărată!”). Dar nu facem nimic efectiv, în acest sens. Preocupările de alte aspecte, ne proiectează

o fantezie. Și astfel, nu ne mai îndeplinim obiectivul. Pentru că am uitat să ne scoatem ochelarii și să privim relaxați pe cei din jurul nostru, fiind prea încruntați să găsim imperfecțiunile. Și așa ne amăgim cu surrogate!( întocmai ca în cazul cafelei: toți spun că beau cafea, dar câți au băut, măcar o data, Kopi Luwak și câți Jacobs 3 in 1?)

 

Cât de superficiali suntem

Poate părea o stereotipie, dar cu toate acestea cred că procentajul depășește limita normalului, dacă cineva a fixat vreuna. Să luam un mic exemplu: spunem, noi femeile ”mă aranjez doar pentru mine„ eronat, o facem nu pentru ei neaparat, ci mai degrabă pentru a le irita pe ele, potențialele rivale, dar câte dintre noi recunoaștem?! Câți dintre voi, bărbați adevărați, căutați esența  unei femei, tânjind de fapt doar după ambalajul ei?!  Ne place lectura sau mai degrabă ne place să ne lăudam că citim, câți dintre noi preferă o carte comercială în detrimentul unui roman clasic?! Cât de fericiți ne credem, purtând cel puțin o mască pe zi, într-o lume devenită scenă de teatru. Căutăm perfecțiunea ascunzăndu-ne în virtualul suprasaturat de fraze mincinoase împachetate atât de frumos. Suntem un popor făra istorie de aproape 25 ani, momentele marcante din tot acest timp le găsim în presa colorată și în emisiuni de scandal. Visăm să facem lucruri mărețe, dar nu ajungem nici la jumătatea drumului, nu știm să spunem de ce plecăm, de ce o facem sau de ce ne-am întors. Nu ne dăm seama  ce ne lipsește, de ce zâmbim, de ce plângem, ne dezumanizăm, alergând egoiști în direcții diferite, căutînd ceva-ul pe care tot noi l-am aruncat inconștienți cândva.

Povești către sine

        De-a lungul vremii am trecut cu toții prin diverse etape, și de fiecare dată când am crezut că știm totul, faptele ne-au demonstrat contrariul. De  multe ori ne-am trezit buimaci în fața anumitor evenimente  și nu înțelegeam de ce au apărut. Unele erau dureroase, altele pline de bucurie și încântare. Ne  întrebăm ce am făcut de am meritat aceste lucruri, și nu de puține ori ne  gândim  cu oarecare teamă, că nimic nu este întâmplător. Da, într-adevăr, situațiile neprevăzute ne-au făcut să simțim cu tărie acest fapt. Privim evenimentele imprevizibile ca pe ceva negativ, pentru că nu avem  acces la toate informațiile și pentru că nu le putem anticipa. Totuși, dacă încercăm să privim per ansamblu,  descoperim  cum capătă sens.

        M-am întrebat, ce oare am pierdut, de fapt răspunsul este ce am câștigat?! Curajul de a le depăși, înțelegând oamenii și ce i-au determinat să le provoace, fiind motivați de întâmplări, povești. Orice om are o poveste. De fapt, eu, tu suntem  povestea în sine. Totul poate fi diferit sau  identic, dar nimic nu este întâmplător, nici măcar povestea ta. Suntem deopotrivă totul și nimic.

Processed with VSCOcam with f2 preset

Din viață

Cunoști acea senzație când te trezești într-o bună dimineață, realizând că pentru multă vreme n-ai fost tu?! Că te-ai trezit brusc în viața ta, dintr-un vis urât?! Am simțit-o de curând. Cu vălul luat de pe ochi, pus de nu mai știu cine…, cu poftă de viață, cu dor de ducă, plină de optimism. Când redescoperi spiritu-ți pierdut prin neguri de neimaginat felului tău de a fi și-ti pui întrebări la care nu le găseai răspunsuri, acum curg de la sine. Timpul zboară , regretându-l pe cel pierdut în van, dar mulțumit de căldura primită în prezent, neașteptat. Lucrurile își reintră în firescul dorit, iar poate cel mai mulțumitor este faptul că am pierdut pe drumul regăsirii sufletului meu, amintirile acelui vis urat. O voi numi lecție de viață,  ce m-a înzestrat cu înțelepciunea de-a trage concluzii din lucrurile pe care le-am trăit. Toate victoriile și înfrângerile noastre trebuie să fie păstrate în minte ca puncte de referință, lecții de viață cu ajutorul cărora ne putem clădi mai temeinic viitorul.