Regăsind acel timp bun

Lăsați-mă să încerc a creiona o viață. Probabil nu-mi va ieși, dar măcar încerc. Pentru început o împart în timpul de la muncă și cel liber. După acesta din urmă tânjim toți. Să fie din plin, clar! Așteptăm sfârșiturile de săptămână, ne bucurăm de acele clipe, dar uităm să trăim în celelalte zile. Ne vindem timpul, alegem job-uri avantajoase pentru a ne cumpăra acele mici momente de bucurie care ne fac fericiți. Ne autoproclamăm stăpânii propriilor vieți, dar uităm prezentul, căci timpul acesta care trece e tot ce avem. Apărem și ne grăbim să și pierim.  Alergăm spre un birou obscur ca apoi să numărăm minutele până la plecare.  Nu mai ascultăm, nu mai vedem, ne grăbim spre nicăieri. Rătăcim inutil în propriul timp, de care am uitam să ne bucurăm. Câtă însemnătate mai are o strângere de mână, un mulțumesc frumos, o îmbrățișare? Mult prea puțin pentru cât de mult contează cu adevărat. Căutăm idealuri în viață, irosind timp, conștienți fiind că nu le vom atinge. Și atunci nu e trist? Nu suntem doar niște triști umblători prin viață? Căci însăși bucuria vieții, aparent n-o mai simțim. Nu mai bine ne-am găsi acel timp prețios s-o trăim? Cu lucruri mărunte, cu oameni prețioși cu care să îți umpli sufletul. Eu zic că merită, fiecare secundă chiar.

Gânduri…

 

Dragostea? Nu cred ca există o definiție unanim acceptată, deși, niciuna nu ar fi neadevarată. Doar că nu poți cuprinde în câteva cuvinte, ceva atât de complex, frumos și, pâna la urmă, subiectiv. În același timp, dacă ne-am întreba pe noi înșine, nu ne-ar fi atât de ușor/comod să răspundem. E mai simplu să amendăm ce răspunde altcineva decât să ne căutam adânc sufletul și să răspundem sincer. Aparent trăim într-o lume în care dragostea nu mai are aceeași valoare și ajungem să credem că acel sentiment pe care îl trăim este exact dragostea pe care o meritam. Începem să acceptăm, cumva, definiția dragostei ca fiind una măruntă și insignifiantă? Gândim că dragostea este o poveste inventată de bunici? Generația nouă optează pentru calea ușoară. Nu mai caută relații de dragoste, caută relații de confort. Ne implicăm firesc într-o relație unde dragostea devine o opțiune, unde dragostea are un motiv. Cam asta este relația firească a zilelor noastre, nu? Adevărul este că fiecare dintre noi e puțin ciudat. Dar la fel e și viața, ciudată. Când, însă, întâlnești pe cineva a cărui ciudățenie e compatibilă cu a ta, trăiești o ciudațenie reciproc plăcută, care te împlinește. Deci, ce înseamnă  până la urmă dragostea? Cred că înseamnă să fii tu însuți, să te simți confortabil și să fii apreciat pentru asta. Să oferi fără să aștepți să primești. Dragostea este, în același timp, un catalizator. Din ce primești mai mult, simți nevoia să oferi mai mult. De fapt, asta poate fi și un indicator al dragostei adevărate. Simplist dar complet, se poate spune că dragostea desemnează acea stare în care fericirea celuilat este esențială pentru fericirea ta. Nu exista fericire fără dragoste. Tu o alegi, iar ea te deschide și îți vindecă  sufletul. Ea nu vorbește, neavând nevoie de cuvinte mari. Dragostea se simte și atat. Punct.

Metamorfoze

Scârbiți umblăm prin lume, cu măști trase pe față, căutând răgaz în oameni, sperând într-o minune. Ne rupem în bucăți, de-al nostru suflet mic, pierdut în depărtări, sărac și trist deopotrivă. Căutăm în noi, cu o ultimă zvâcnire a ceea ce odată părea nu doar o umbră  a propriei fiinte, ci chiar egoul mândru, dispus să facă multe, înlănțuind cumva vrutele și nevrutele existenței noastre. Zadarnic zărim limanul, conturat în propria viziune, nu-i rost în a-l ajunge, indiferent de miză, căci aburii deziluziei ne inundă mințile. Și ducem lupte cu noi, cu voi, cu ei, cu toții deopotrivă, sperând ca  într-un final să răzbim viața, fiind scârbiți că am descoperit mersul în mâini când noi încă nu am învățat să pășim.

Tu ce mască vei purta azi?

Haideți să vorbim despre măști! Pentru că, într-un moment al vieții, conștienți sau inconștienți, cu toții le purtăm. În sinea noastră știm că avem ascunsă adânc, cel puțin una. Pe care o schimbăm în funcție de împrejurări sau persoane. Măștile pândesc de cum ne trezim, inevitabilul producându-se, aparținem una alteia. Ulterior încercăm să ne regăsim, avem dubii, nu știm cui să ne deschidem, temându-ne să ne dezvăluim. Nu putem, nu vrem  să-i lăsăm să vadă cum suntem de fapt și mai apelam la o mască. Ultima, ne tot spunem. Si uite așa , ajungem să tot schimbam măști. Vrem să părem întotdeauna puternici. Oare greșim? Cred că nu. Doar că trebuie să ne alegem cu grijă măștile, pentru a nu ne îndepărta de adevărata versiune a ceea ce suntem. Iar seara, la culcare, când suntem noi cu sinele, să nu realizăm intrigați că aproape tot timpul zilei, nu am fost noi înșine, ci am purtat o masca, pe care am ajustat-o în funcție de circumstanțe, dialoguri sau fapte cărora am fost nevoiți să le facem față. Cred că, bine ar fi, odată ajunși acasă să putem da jos măstile și să ne apostrofăm. Am râs, am plâns, toți vom purta o mască azi sau maine. Apoi să ne iertăm, pentru că iertarea face parte din noi. Nu e greu, nefiind vorba despre o formulă magică pentru a ne ierta, doar să ne acordăm dreptul de a fi noi înșine și atât. Plec spre muncă, oare ce mască să port azi?!

 

Dimineți în gând prin viață

Aș vrea să-mi spuneți cât de mult iubiți diminețile? Pentru că eu le ador. Chiar mă hrănesc cu feluri de dimineți, iar ca o glumă, doar cu cele de primăvară, vară, toamnă, iarnă. Acum zâmbesc, am senzația aceea de vineri, deși e abia miercuri. Și ce?! Aș hoinări aiurea prin oraș să mă bucur că revăd locuri și să retrăiesc amintiri, iar orașul îmi oferă amintiri frumoase când vrea. Simt deja că pornesc la drum, deocamdată în gând. Hai-hui de luni până vineri. Iată-mă că plec. În gând, prin viață. Încerc să ajung sus dacă vreau să văd departe. Cred că o călătorie în gând ar fi perfectă doar cu noi înșine. Să lucrăm la sufletul și la mintea noastră. Când am dubii, miros o floare și le alung. Știți ce e mișto în gând? Că momentele și amintirile vin dar pleacă, lăsând loc altora. Iar amintirile cu adevărat frumoase se trăiesc complet, cu totul, mai ales cu sufletul. Pentru că ele nu sunt în creier.  Sunt păstrate , ca într-un cufar  destinat obiectelor de preț, în inimă. Pe acestea nu se așterne niciodata praful, hrănindu-ne periodic cu ele. În gând putem visa la lucruri mărețe fără a părea ridicoli, putem juca orice rol, în ce poveste dorim, făra a ne teme de prejudecăți, nefiind obligați să ne ascundem sub măști impuse. Așadar, iubiți diminețile, gândurile renasc când ne trezim, exact ca pasărea Pheonix, alinându-ne sufletele.

Magia iluziei

Iubirea înseamnă mai mult decât atracție sexuală, romantism. Să iubești, înseamnă să existe o conexiune emoțională foarte puternică, astfel încât ești preocupat de fericirea ei/lui ca și cum ar fi a ta. De multe ori, chiar te treci în plan secund pe tine și ea/el  capătă întâietate. Iubirea este o relaționare atât de strânsă, o conexiune atât de puternică, încât te încrezi complet în această persoană.  Când iubești, simți că destinul acesteia se împletește cu al tău. Sunteți zidiți unul în viața celuilalt, în fericirea voastră. Când iubești, ziua se desfășoară între repere foarte clare, date de comunicarea cu ea. Când iubești, se produc modificări neurochimice în creier similare celor din adicții. Așa se explică privitul foarte des la telefon, tresărirea ca și cum ai primit un mesaj, faptul că îi duci dorul sau că iți cauți cele mai mici pretexte ca să iei legatura cu ea. Să iubești înseamnă și să iți fie teama că ai putea să o/îl pierzi. Să iubești pe cineva înseamnă să o/îl iubești exact asa cum este! Nimeni nu este perfect și nici nu trebuie să fie perfect pentru a-l iubi! În ciuda defectelor, iubești (sau, poate, chiar PENTRU acele defecte!) Și dacă ai putea face un cadou acelei persoane, ar fi  capacitatea de a se vedea prin ochii tăi ca să înțeleagă cât de specială  este pentru tine.

Dragostea este, de fapt, simplă. Dar noi ne-o dorim complicată. Dacă e simplă și sinceră, devenim suspicioși. Pentru că, în lumea noastră, suntem obișnuiți cu „măști”.
Poate așa se explică de ce fugim de iubirea adevărată, deși cu toții o aclamăm, o așteptăm, o declamăm. Totul devine, însă, un joc complicat, o cursă parcă. Cineva trebuie să câștige! Dar, oare, ce e de câștigat în afara trăirii sincere a acestui sentiment?!?
Ne fixăm un obiectiv, rece, pragmatic, ca la ședință („Să simt iubirea adevărată!”). Dar nu facem nimic efectiv, în acest sens. Preocupările de alte aspecte, ne proiectează

o fantezie. Și astfel, nu ne mai îndeplinim obiectivul. Pentru că am uitat să ne scoatem ochelarii și să privim relaxați pe cei din jurul nostru, fiind prea încruntați să găsim imperfecțiunile. Și așa ne amăgim cu surrogate!( întocmai ca în cazul cafelei: toți spun că beau cafea, dar câți au băut, măcar o data, Kopi Luwak și câți Jacobs 3 in 1?)

 

Din viață

Cunoști acea senzație când te trezești într-o bună dimineață, realizând că pentru multă vreme n-ai fost tu?! Că te-ai trezit brusc în viața ta, dintr-un vis urât?! Am simțit-o de curând. Cu vălul luat de pe ochi, pus de nu mai știu cine…, cu poftă de viață, cu dor de ducă, plină de optimism. Când redescoperi spiritu-ți pierdut prin neguri de neimaginat felului tău de a fi și-ti pui întrebări la care nu le găseai răspunsuri, acum curg de la sine. Timpul zboară , regretându-l pe cel pierdut în van, dar mulțumit de căldura primită în prezent, neașteptat. Lucrurile își reintră în firescul dorit, iar poate cel mai mulțumitor este faptul că am pierdut pe drumul regăsirii sufletului meu, amintirile acelui vis urat. O voi numi lecție de viață,  ce m-a înzestrat cu înțelepciunea de-a trage concluzii din lucrurile pe care le-am trăit. Toate victoriile și înfrângerile noastre trebuie să fie păstrate în minte ca puncte de referință, lecții de viață cu ajutorul cărora ne putem clădi mai temeinic viitorul.