Gânduri…

 

Dragostea? Nu cred ca există o definiție unanim acceptată, deși, niciuna nu ar fi neadevarată. Doar că nu poți cuprinde în câteva cuvinte, ceva atât de complex, frumos și, pâna la urmă, subiectiv. În același timp, dacă ne-am întreba pe noi înșine, nu ne-ar fi atât de ușor/comod să răspundem. E mai simplu să amendăm ce răspunde altcineva decât să ne căutam adânc sufletul și să răspundem sincer. Aparent trăim într-o lume în care dragostea nu mai are aceeași valoare și ajungem să credem că acel sentiment pe care îl trăim este exact dragostea pe care o meritam. Începem să acceptăm, cumva, definiția dragostei ca fiind una măruntă și insignifiantă? Gândim că dragostea este o poveste inventată de bunici? Generația nouă optează pentru calea ușoară. Nu mai caută relații de dragoste, caută relații de confort. Ne implicăm firesc într-o relație unde dragostea devine o opțiune, unde dragostea are un motiv. Cam asta este relația firească a zilelor noastre, nu? Adevărul este că fiecare dintre noi e puțin ciudat. Dar la fel e și viața, ciudată. Când, însă, întâlnești pe cineva a cărui ciudățenie e compatibilă cu a ta, trăiești o ciudațenie reciproc plăcută, care te împlinește. Deci, ce înseamnă  până la urmă dragostea? Cred că înseamnă să fii tu însuți, să te simți confortabil și să fii apreciat pentru asta. Să oferi fără să aștepți să primești. Dragostea este, în același timp, un catalizator. Din ce primești mai mult, simți nevoia să oferi mai mult. De fapt, asta poate fi și un indicator al dragostei adevărate. Simplist dar complet, se poate spune că dragostea desemnează acea stare în care fericirea celuilat este esențială pentru fericirea ta. Nu exista fericire fără dragoste. Tu o alegi, iar ea te deschide și îți vindecă  sufletul. Ea nu vorbește, neavând nevoie de cuvinte mari. Dragostea se simte și atat. Punct.

Dulcele gust al maturității

Uneori mă întreb ce este maturitatea, cine stabilește când devenim maturi, oare actele noastre, judecata ori cei din jurul nostru? Cred că atunci când vei lua oamenii așa cum sunt, când vei realiza că nimeni nu e perfect și e firesc să fie așa,  înseamnă că ai devenit un om matur. Maturitatea nu se numără în ani și nici nu apare instantaneu. Matur ești când, înconjurat de probleme, dezorientat sau confuz, reușești să fii tolerant cu oamenii  în general și cu tine însuți în particular. Maturitatea este atunci când îți cunoști slăbiciunile, dar și forța ta interioară, când vei învăța să te accepți și să-i accepți pe ceilalți pentru ceea ce simt și pentru ceea ce sunt, fără să-i judeci. Matur vei fi atunci când încerci să nu mai schimbi oamenii din jur și te vei focusa să schimbi lucruri ce nu le simți în acord cu tine. Matur ești când vei fi capabil să dăruiești fără a avea așteptări în schimb. Atunci când vei înțelege că indiferent de ce faci, o faci pentru liniștea ta. Maturitatea este atunci când vei înceta să te compari cu alții, când simți liniște și nu incertitudini sau tristeți. De cele mai multe ori se întâmplă să confundăm plăcerile sau bucuriile pe termen scurt cu nevoile pe care le avem de îndeplinit pe termen lung și de aici începe confuzia, însă maturul va ști întotdeauna să le diferențieze. Un om puternic înseamnă maturitate emoțională. Tu conduci emoția și nu emoția pe tine. Maturitatea presupune și capacitatea de a privi și înțelege, în oglinda retrovizoare, în timp ce parcurgi drumul plin de obstacole, făcând corecții mai fine sau mai evidente ale traiectoriei, știind însă, întotdeauna unde vrei să ajungi. Trebuie să învățăm din experiențele anterioare dar să învățăm și mai mult din experiențele ce urmează, fiind deschiși la minte și flexibili și să accepți că odată cu dulceața, vine și gustul amar. Nu îți propui brusc un target să te maturizezi, oricum nu-ți va ieși niciodată. Pur și simplu vei deveni într-o zi. În acea zi în care vei fi înțeles aceste lucruri simple, plus încă două, trei detalii, pe care ți le las să le descoperi singur.

 

Domnule bărbat,

Încep cu acest apelativ, nu întâmplător, pentru că uneori ești un domn. Alteori doar te prefaci a fi unul, dar evident, în viziunea ta ești chiar și așa bine intenționat. Unii bărbați se pricep de minune să-și ascundă defectele și să le transforme aparent în calități. Iar exemplele în acest sens curg. Să luăm de exemplu tipul mămos, cel care te prezintă familiei, făcându-ți  o așa mare bucurie. Asigură-te  însă că nu e și sub papucul mamei, căci altfel ori ești pro ori contra ei. Întâlnim deseori tipul posesiv care se dă drept protector. La început are grija de tine, în toate felurile posibile, ca apoi să se implice total în viața ta, să-ți dea indicații și nu sfaturi, reacționând violent atunci când nu-i mai accepți sfatul. Există bărbatul iresponsabil, care e ascuns sub masca aventurierului.Te-a atras prin spontaneitate și pofta de viată, ai trăit doze masive de adrenalina, dar  nu e decât un aventurier care trăiește de azi pe mâine, temându-se de responsabilități. Bărbatul critic care maschează în perfecționist. Ai crezut că l-ai găsit într-un final pe domnul Perfecțiune, care are succes în viață, dar s-ar putea ca tu să nu fii decât un trofeu și ca să ai exact forma pe care și-o dorește el s-ar putea să te trezești cu  jigniri și critici. Pe de altă parte, știm cu toții că voi  bărbații, nu puteți fi schimbați, indiferent de cât de tare ne dorim acest lucru. E doar pierdere de timp, sperând că vom și reuși. Nici pomeneală.  Tot ce putem face este să vă luam ca atare, exact așa cum suntem și noi, uneori vorbărețe, alteori critice, ori mămoase, sau poate prețioase, de ce nu lipicioase și nu în ultimul rând feministe.

Metamorfoze

Scârbiți umblăm prin lume, cu măști trase pe față, căutând răgaz în oameni, sperând într-o minune. Ne rupem în bucăți, de-al nostru suflet mic, pierdut în depărtări, sărac și trist deopotrivă. Căutăm în noi, cu o ultimă zvâcnire a ceea ce odată părea nu doar o umbră  a propriei fiinte, ci chiar egoul mândru, dispus să facă multe, înlănțuind cumva vrutele și nevrutele existenței noastre. Zadarnic zărim limanul, conturat în propria viziune, nu-i rost în a-l ajunge, indiferent de miză, căci aburii deziluziei ne inundă mințile. Și ducem lupte cu noi, cu voi, cu ei, cu toții deopotrivă, sperând ca  într-un final să răzbim viața, fiind scârbiți că am descoperit mersul în mâini când noi încă nu am învățat să pășim.

Tu ce mască vei purta azi?

Haideți să vorbim despre măști! Pentru că, într-un moment al vieții, conștienți sau inconștienți, cu toții le purtăm. În sinea noastră știm că avem ascunsă adânc, cel puțin una. Pe care o schimbăm în funcție de împrejurări sau persoane. Măștile pândesc de cum ne trezim, inevitabilul producându-se, aparținem una alteia. Ulterior încercăm să ne regăsim, avem dubii, nu știm cui să ne deschidem, temându-ne să ne dezvăluim. Nu putem, nu vrem  să-i lăsăm să vadă cum suntem de fapt și mai apelam la o mască. Ultima, ne tot spunem. Si uite așa , ajungem să tot schimbam măști. Vrem să părem întotdeauna puternici. Oare greșim? Cred că nu. Doar că trebuie să ne alegem cu grijă măștile, pentru a nu ne îndepărta de adevărata versiune a ceea ce suntem. Iar seara, la culcare, când suntem noi cu sinele, să nu realizăm intrigați că aproape tot timpul zilei, nu am fost noi înșine, ci am purtat o masca, pe care am ajustat-o în funcție de circumstanțe, dialoguri sau fapte cărora am fost nevoiți să le facem față. Cred că, bine ar fi, odată ajunși acasă să putem da jos măstile și să ne apostrofăm. Am râs, am plâns, toți vom purta o mască azi sau maine. Apoi să ne iertăm, pentru că iertarea face parte din noi. Nu e greu, nefiind vorba despre o formulă magică pentru a ne ierta, doar să ne acordăm dreptul de a fi noi înșine și atât. Plec spre muncă, oare ce mască să port azi?!

 

Dimineți în gând prin viață

Aș vrea să-mi spuneți cât de mult iubiți diminețile? Pentru că eu le ador. Chiar mă hrănesc cu feluri de dimineți, iar ca o glumă, doar cu cele de primăvară, vară, toamnă, iarnă. Acum zâmbesc, am senzația aceea de vineri, deși e abia miercuri. Și ce?! Aș hoinări aiurea prin oraș să mă bucur că revăd locuri și să retrăiesc amintiri, iar orașul îmi oferă amintiri frumoase când vrea. Simt deja că pornesc la drum, deocamdată în gând. Hai-hui de luni până vineri. Iată-mă că plec. În gând, prin viață. Încerc să ajung sus dacă vreau să văd departe. Cred că o călătorie în gând ar fi perfectă doar cu noi înșine. Să lucrăm la sufletul și la mintea noastră. Când am dubii, miros o floare și le alung. Știți ce e mișto în gând? Că momentele și amintirile vin dar pleacă, lăsând loc altora. Iar amintirile cu adevărat frumoase se trăiesc complet, cu totul, mai ales cu sufletul. Pentru că ele nu sunt în creier.  Sunt păstrate , ca într-un cufar  destinat obiectelor de preț, în inimă. Pe acestea nu se așterne niciodata praful, hrănindu-ne periodic cu ele. În gând putem visa la lucruri mărețe fără a părea ridicoli, putem juca orice rol, în ce poveste dorim, făra a ne teme de prejudecăți, nefiind obligați să ne ascundem sub măști impuse. Așadar, iubiți diminețile, gândurile renasc când ne trezim, exact ca pasărea Pheonix, alinându-ne sufletele.