Nu suntem egali

Eterna întrebare: femeile moderne se bucură de aceleași drepturi precum domnii în viața socială cât și în relația de cuplu?! Oare cum funcționează, de fapt, această egalitate  între femei și bărbați?! Din punct de vedere social, legal, ca și drepturi cetățenești este probabil singurul mod în care poate exista o egalitate completă între aceștia, diferențele fiind destul de mari pentru a fi ignorate. În viața familială fiecare își are locul lui.  Bărbatul este „capo di tutti capi”, asigurând confortul necesar pentru dezvoltarea familiei, rolul femeii, acela de-a fi mama, de a-și îngriji familia. Aceste roluri, în ziua de astăzi tind să se suprapună și chiar să se inverseze. Nevoile emoționale și fizice a ambelor sexe sunt diferite. Prin modul de gândire și comportament suntem liberi să fim așa cum credem de cuviință. Să stabilim și să ne dezbatem egalitatea, pentru că, de ce nu, ne permitem, câștigându-ne în timp acest drept. Cumva această egalitate între sexe reprezintă standardul moral și spiritual spre care tindem, dar pe care  cu greu, probabil îl vom ajunge. Îmi imaginez lumea având două aripi: bărbatul și femeia, iar câtă vreme cele doua nu sunt la fel de puternice, pasărea nu va zbura în direcția potrivită, aceea a adevăratei împliniri. Nu suntem egali, dar evoluăm pentru a ajunge cândva. Câtă vreme „sexul slab” va fi împiedicat să atingă ce și-a propus, bărbații vor fi incapabili să dobândească acea măreție la care visează, căci unul fără altul nu funcționăm. Nu suntem egali, dar ne completăm al naibii de bine.

Tu ce mască vei purta azi?

Haideți să vorbim despre măști! Pentru că, într-un moment al vieții, conștienți sau inconștienți, cu toții le purtăm. În sinea noastră știm că avem ascunsă adânc, cel puțin una. Pe care o schimbăm în funcție de împrejurări sau persoane. Măștile pândesc de cum ne trezim, inevitabilul producându-se, aparținem una alteia. Ulterior încercăm să ne regăsim, avem dubii, nu știm cui să ne deschidem, temându-ne să ne dezvăluim. Nu putem, nu vrem  să-i lăsăm să vadă cum suntem de fapt și mai apelam la o mască. Ultima, ne tot spunem. Si uite așa , ajungem să tot schimbam măști. Vrem să părem întotdeauna puternici. Oare greșim? Cred că nu. Doar că trebuie să ne alegem cu grijă măștile, pentru a nu ne îndepărta de adevărata versiune a ceea ce suntem. Iar seara, la culcare, când suntem noi cu sinele, să nu realizăm intrigați că aproape tot timpul zilei, nu am fost noi înșine, ci am purtat o masca, pe care am ajustat-o în funcție de circumstanțe, dialoguri sau fapte cărora am fost nevoiți să le facem față. Cred că, bine ar fi, odată ajunși acasă să putem da jos măstile și să ne apostrofăm. Am râs, am plâns, toți vom purta o mască azi sau maine. Apoi să ne iertăm, pentru că iertarea face parte din noi. Nu e greu, nefiind vorba despre o formulă magică pentru a ne ierta, doar să ne acordăm dreptul de a fi noi înșine și atât. Plec spre muncă, oare ce mască să port azi?!

 

Dimineți în gând prin viață

Aș vrea să-mi spuneți cât de mult iubiți diminețile? Pentru că eu le ador. Chiar mă hrănesc cu feluri de dimineți, iar ca o glumă, doar cu cele de primăvară, vară, toamnă, iarnă. Acum zâmbesc, am senzația aceea de vineri, deși e abia miercuri. Și ce?! Aș hoinări aiurea prin oraș să mă bucur că revăd locuri și să retrăiesc amintiri, iar orașul îmi oferă amintiri frumoase când vrea. Simt deja că pornesc la drum, deocamdată în gând. Hai-hui de luni până vineri. Iată-mă că plec. În gând, prin viață. Încerc să ajung sus dacă vreau să văd departe. Cred că o călătorie în gând ar fi perfectă doar cu noi înșine. Să lucrăm la sufletul și la mintea noastră. Când am dubii, miros o floare și le alung. Știți ce e mișto în gând? Că momentele și amintirile vin dar pleacă, lăsând loc altora. Iar amintirile cu adevărat frumoase se trăiesc complet, cu totul, mai ales cu sufletul. Pentru că ele nu sunt în creier.  Sunt păstrate , ca într-un cufar  destinat obiectelor de preț, în inimă. Pe acestea nu se așterne niciodata praful, hrănindu-ne periodic cu ele. În gând putem visa la lucruri mărețe fără a părea ridicoli, putem juca orice rol, în ce poveste dorim, făra a ne teme de prejudecăți, nefiind obligați să ne ascundem sub măști impuse. Așadar, iubiți diminețile, gândurile renasc când ne trezim, exact ca pasărea Pheonix, alinându-ne sufletele.

Oameni din tfb12

”O fotografie face cât o mie de cuvinte„ aud propoziția aceasta destul de des, poate fi un clișeu. O fotografie bună îți spune mai mult decât o mie de cuvinte prost alese, exact cum, o mie de cuvinte scrise cu măiestrie fac mai mult decât o fotografie comună. Cu siguranță nu sunt cele mai bune clipe surprinse ale acestor oameni din tabăra de fotografie, însă sunt momente cu oameni noi, interesanți, care m-au impresionat cu pasiunea lor, de la care am învățat lucruri captivante, pe care i-aș asculta ore-n șir. Oameni faini.

TFB12 este un eveniment organizat de Foto Union cu sprijinul Mercedes, Canon România și Pensiunea Doi Căpitani. 

#operatiuneatfb12

„Omul sfințește locul”. Da, am găsit locul, dar și oamenii, care se încadreaza perfect cu acest proverb. Am câteva ore de când am ajuns din tabara de fotografie organizată de Foto Union  în Crișan, Tulcea, la Pensiunea Doi Căpitani. Un loc pe care îl recomand cu drag, nu doar pentru că se află în inima deltei, ci pentru că transmite caldură, căldura din partea gazdelor, a stării pe care ți-o dă ciripitul și sporăvăielile rândunicilor care și-au făcut cuib în ștreașina pensiunii, a florilor de pe terase și din interiorul pensiunii. V-am spus de piscină?

Cât despre specialitățile culinare exclusiv din pește, am un singur cuvant de spus, savuroase. Și cum tabara era pentru fotografie, evident nu puteam rata răsăritul, așa că ne-am trezit la 04,00 dimineața  pentru a-l suprinde de pe canalele deltei. Chiar a meritat, în ciuda vântului și frigului.

Evident a venit rândul apusului, iar pentru asta a trebuit să facem o plimbare pâna în Mila 23, localitate unde timpul pare să fi rămas în loc, unde oamenii au acea lumină specială în ochi, bucuroși de a ne împărtăși din lumea lor.

Processed with VSCO with f2 preset

Processed with VSCO with 4 preset

Processed with VSCO with 6 preset

Multe din fotografiile  surprinse în această tabară, au fost facute cu camera profesională, grație prietenilor de la Canon, în ideea de a surprinde cât mai real, viața din Delta Dunării.

TFB12 este un eveniment organizat de Foto Union cu sprijinul Mercedes, Canon România și Pensiunea Doi Căpitani. 

Lumea virtuală, parte din noi

În opinia psihiatrului american Jerald Block, dependența de internet este o dereglare compulsivă. Vi s-a întâmplat vreodată să vă treziți noaptea și să simțiți nevoia incontrolabilă de a vă controla e-mailul? Să închideți laptopul și să simțiți un gol teribil pentru că lumea reala nu mai are nicio consistență? Ce-i lumea virtuală? O lume a fanteziei, un loc în care poți să faci tot ceea ce vrei, să simți tot ceea ce nu ai simțit. O lume în care vorbești cu oameni străini și totuși cunoscuți, o lume învăluită  în mister, o lume în care se discută multe și nimic, în care fiecare spune ceea ce dorește interlocutorul să audă. O lume din care ieși cu greu, fiind acaparat de mirajul ei și de personajele create. Cum gestionezi cele doua lumi?! Conștientizând pericolul, cred că te poți desprinde. Toți avem tendința să alegem poveștile fără sfârșit din lumea virtuală,  unde totul este cum ne-am fi dorit, dar doza de rațional din noi ar trebui să urle: vino înapoi în lumea reala! Și mulți dintre noi suntem raționali. ” Lumi să înghită avântul vostru și, ca-ntr-un sărut, să îmbrațișeze ființa și nesfârșirea”. Emil Cioran                                            

 

#dimprejurimpartasite

Doi, un el și o ea, ușor nesiguri pe ce spun, dar dorindu-se convingători: „Te urăsc pentru că nu m-ai lăsat să te am, asta după ce m-ai lăsat să te vreau”. „Te urăsc pentru că te porți ca un copil”… Zâmbind, am trecut mai departe dându-le o șansă, doar ca o simplă spectatoare a unei secvențe plină de patos masculin îmbinat cu regretul feminin.

#farătitlu

De ce unii dintre noi nu ne putem abține de la răutăți gratuite?! Știu, ar fi atât de banal ca toți să fim buni, cinstiți, oameni cu alte cuvinte, în adevăratul sens al cuvântului. Dar scoase  din context, unii consideră bunătatea, omenia un lucru cuvenit, fără a oferi la rândul lor. Pai cu ce drept să ceri bunătate când tu ești  un rău. Cât de ipocrit poți fi?! Nu mai bine îți înveți tu însuți lecția moralității?!  O cauți în tine și o oferi la rându-ți. Poate fi greu, dar nu imposibil. Când aluneci pe panta negativismului și tot ce aduce ea, nici nu vezi răul din jurul tau, deși pe fond, nu ești așa. Ție îți scriu, omul din străfundul ființei tale, te-ai regăsit, nu?!                                                             

 

Adevăruri scrise

„Dumnezeule mare, cât de mult și cât
de prostește ne putem certa și tot certa, și pentru ce?
Iar unii dintre noi chiar ne iubim, și tot ne certăm,
pentru te miri ce, sau pentru năzăriri sau din simplă
obtuză încăpățânare.” cât adevăr în vorbele lui Petru Creția , Eseuri Morale. Citindu-l, pur și simplu ți se limpezesc multe gânduri. Găsești răspunsurile ce le credeai imposibil de aflat. Afli cauzele greșelilor făcute. Și cred, cel mai important, dorința de a deveni mai bun. Mai bun cu tine însăți, cu ceilalți.

Din seria: dimprejur

Am tot citit zilele acestea, despre ce zic și fac unii. Așadar, se ia una bucată vedetă  la pachet cu acțiunile ei, discutabile de altfel.  Păreri pro și contra. Aici e o mică problemă. Ne dă dreptul statutul de vedetă să comentăm? Câți dintre noi, oare, ne punem în pielea personajului, încercând cumva să le înțelegem acțiunile? Nu că am ține morțiș s-o facem, dar așa ca stare de fapt, asta înainte de a începe să-i  judecăm. Pe de alta parte, fiecare își asumă exact ce face. Chiar și așa, ți-ar plăcea să fii  criticat pentru acțiunile tale? Îndiferent  cât de cunoscut sau necunoscut ai fi? Probabil că nu, iar aici îi  excludem pe cei apropiați.  Putem să ne expunem opiniile argumentând, însă să nu confundăm propriile păreri cu a judeca în sine acțiunile unora. Căci în principiu toți suntem supuși greșelilor. Și totuȘi, ce-i de făcut? Ne ajută la ceva purtatul  de grija altuia?  Înca nu am aflat raspunsul…

Maxima zilei

„Cei mai mulți dintre noi, pretindem că detestam cazurile clare ale ipocriziei, în care oamenii îi înșeala pe alții, dar numai câțiva dintre noi suntem în gardă sau vedem ipocrizia fatală cu care ne înșelăm și ne umplem inimile.”
Laurence Sterne

Trăim într-o lume ipocrită, falsă cu oameni în general care vor doar să păstreze aparențele. Sinceritatea, spontaneitatea,  dispar în detrimetrul măștilor pe care le purtăm zilnic, indiferent unde, când și cum. Suntem ipocriți toți și…aproape tot timpul. Cât de uşor le este oamenilor imperfecţi să arate cu degetul greşelile altora, ignorându-le total pe ale lor! Zicem că ne pasă de cei din jur, dar ne protejăm doar interesele proprii, fără a ne gîndi că tot acest individualism ipocrit nu duce decât la  dezbinare  în care ai toate șansele să pierzi tot ceea ce ai. Ipocrizia nu are reguli și nu ține cont de niciun fel de principiu. Nu poți fi un anumit tip de ipocrit, ci ipocrit pur si simplu. Daca ești ipocrit sau tinzi sa fii uneori, vei intelege despre ce vorbesc și poate vei reuși să schimbi ceva.

Ea, copila

Câți dintre noi nu ne dorim, o evadare în copilărie? Să uităm de griji, de oamenii răi, de prietenii falși, de alegerile greșite, de tot ce ne ține departe de un suflet curat. Căci mai toți copii au sufletul neatins de negura răului. Însă în procesul creșterii intervin factori ce ne fura din puritate. În fiecare dintre noi există acel copil  ce se entuziasmează pentru diferite lucruri. În esență suntem niste copii rătaciți care se trezesc uneori că nu știu încotro s-o ia și asteaptă o vorba caldă. Cu toții ne regăsim în situații în care nu știm pur si simplu ce să facem deși ne spunem continuu „trebuie să treci peste asta„, „ești mare! nimic nu te poate dobori” … vorbe  menite să ne dea putere, să ne duca mai departe în viață, vorbe pe care ni le repetam la nesfârșit doar doar învățăm să ne descurcăm singuri în fiecare zi. Copilul din mine este cel care mă determină să zâmbesc , să fac uneori lucruri nebunești fără să ma gândesc la ceea ce va fi, ci numai la ce este. În același timp, copilul din mine mă lasă să mă bucur de tot ceea ce mă înconjoară și îmi spune întotdeauna că pot face orice și că lacrimile nu ajuta niciodata, Copilul din mine știe să iubească, să dăruiască și să creadă că fiecare om are ceva bun în el, chiar dacă o ascunde atât de bine. Îmi aduce aminte în fiecare zi, că trebuie să fiu recunoscătoare pentru ce am și nu să tânjesc din ce in ce mai mult spre ceea ce poate nu voi avea niciodata. Mă învață în fiecare zi să mă bucur de lucrurile mărunte,  de faptul că exist și că iubesc… de faptul ca nu există probleme prea mari pentru mine, că am curaj să le infrunt pe toate ca și cum n-ar fi probleme ci doar mici denivelari în drumul spre ceea ce trebuie să fie când o sa fiu mare…

Veșnicul dualism între sexe

 Femeia este irațională, isterică, doar bună de crescut copii, de stat la cratiță, bărbatul este insensibil, dezordonat, fără inteligență emoțională,  mult prea pasionat de gadget-uri. Aceste nenumărate prejudecăți, pe care cu siguranță nu le-am expus pe toate, nu fac decât să adâncească diferențele dintre cele două sexe. Certă este  construcția  anatomică ce ne diferențiază. Însă mai presus de toate, femei sau barbați, suntem oameni.  Natura umană este aceeaşi în fiecare dintre noi, oricare sex având potenţial în egală măsură să îşi dezvolte o gândire logică, inteligenţă emoţională, să se ataşeze de domenii tehnice, să dovedească capacităţi parentale, să îşi creeze o carieră profesională, si as putea continua cu multe alte exemple. Dar uite că se întâmplă să uităm adesea de asemănările copleșitoare dintre noi şi ajungem să ne comportăm diferit în funcţie de sexul pe care o persoană îl are şi să ne prejudiciem unii pe alţii. Mă întristează să văd atâta ură şi agresivitate între oameni din cauza diferenţelor de sex, de rasă, de religie, de etnie. Dacă am reuşi să înţelegem că suntem nişte  furnici pe  planetă, față de Universul înconjurător cu siguranță am considera  asemănările, singurele ce ne leagă, ajutându-ne astfel să evoluăm şi să devenim mai puternici.

…

…liniște. Liniște în sufletul ei. Suflet ușor zbuciumat, confuz, însa bun. Lăsat prea mult în expectativă, aparent și-a meritat lunga așteptare. Va fi recompensat, curând.

Ce bine că te-am regăsit

… rămân doar urmele în zăpadă. Las cu ele grijile, temerile. Par să se desprindă de la sine, atât de natural. O parte din mine s-a temut de acest moment, dar cealaltă e atat de optimistă, se săturase realmente să tot aștepte marea schimbare. Are planuri mari, zice ea. O cred, este acea parte rațională. Dar unde mi-ai stat ascunsă, draga mea? 😊