Spațiul dintre gânduri

Scurtând timpul pierdut din zorii zilei, m-am luat cumva la rost, sperând că și voi crede nimicul din nimic. Am ce nu am, dar simt neant și văd orbește în  lumea ce ne unește. Creând timpi în doi, ne bucurăm de noi, rupând liniștea. 

Domnule bărbat,

Încep cu acest apelativ, nu întâmplător, pentru că uneori ești un domn. Alteori doar te prefaci a fi unul, dar evident, în viziunea ta ești chiar și așa bine intenționat. Unii bărbați se pricep de minune să-și ascundă defectele și să le transforme aparent în calități. Iar exemplele în acest sens curg. Să luăm de exemplu tipul mămos, cel care te prezintă familiei, făcându-ți  o așa mare bucurie. Asigură-te  însă că nu e și sub papucul mamei, căci altfel ori ești pro ori contra ei. Întâlnim deseori tipul posesiv care se dă drept protector. La început are grija de tine, în toate felurile posibile, ca apoi să se implice total în viața ta, să-ți dea indicații și nu sfaturi, reacționând violent atunci când nu-i mai accepți sfatul. Există bărbatul iresponsabil, care e ascuns sub masca aventurierului.Te-a atras prin spontaneitate și pofta de viată, ai trăit doze masive de adrenalina, dar  nu e decât un aventurier care trăiește de azi pe mâine, temându-se de responsabilități. Bărbatul critic care maschează în perfecționist. Ai crezut că l-ai găsit într-un final pe domnul Perfecțiune, care are succes în viață, dar s-ar putea ca tu să nu fii decât un trofeu și ca să ai exact forma pe care și-o dorește el s-ar putea să te trezești cu  jigniri și critici. Pe de altă parte, știm cu toții că voi  bărbații, nu puteți fi schimbați, indiferent de cât de tare ne dorim acest lucru. E doar pierdere de timp, sperând că vom și reuși. Nici pomeneală.  Tot ce putem face este să vă luam ca atare, exact așa cum suntem și noi, uneori vorbărețe, alteori critice, ori mămoase, sau poate prețioase, de ce nu lipicioase și nu în ultimul rând feministe.

Metamorfoze

Scârbiți umblăm prin lume, cu măști trase pe față, căutând răgaz în oameni, sperând într-o minune. Ne rupem în bucăți, de-al nostru suflet mic, pierdut în depărtări, sărac și trist deopotrivă. Căutăm în noi, cu o ultimă zvâcnire a ceea ce odată părea nu doar o umbră  a propriei fiinte, ci chiar egoul mândru, dispus să facă multe, înlănțuind cumva vrutele și nevrutele existenței noastre. Zadarnic zărim limanul, conturat în propria viziune, nu-i rost în a-l ajunge, indiferent de miză, căci aburii deziluziei ne inundă mințile. Și ducem lupte cu noi, cu voi, cu ei, cu toții deopotrivă, sperând ca  într-un final să răzbim viața, fiind scârbiți că am descoperit mersul în mâini când noi încă nu am învățat să pășim.

Tu ce mască vei purta azi?

Haideți să vorbim despre măști! Pentru că, într-un moment al vieții, conștienți sau inconștienți, cu toții le purtăm. În sinea noastră știm că avem ascunsă adânc, cel puțin una. Pe care o schimbăm în funcție de împrejurări sau persoane. Măștile pândesc de cum ne trezim, inevitabilul producându-se, aparținem una alteia. Ulterior încercăm să ne regăsim, avem dubii, nu știm cui să ne deschidem, temându-ne să ne dezvăluim. Nu putem, nu vrem  să-i lăsăm să vadă cum suntem de fapt și mai apelam la o mască. Ultima, ne tot spunem. Si uite așa , ajungem să tot schimbam măști. Vrem să părem întotdeauna puternici. Oare greșim? Cred că nu. Doar că trebuie să ne alegem cu grijă măștile, pentru a nu ne îndepărta de adevărata versiune a ceea ce suntem. Iar seara, la culcare, când suntem noi cu sinele, să nu realizăm intrigați că aproape tot timpul zilei, nu am fost noi înșine, ci am purtat o masca, pe care am ajustat-o în funcție de circumstanțe, dialoguri sau fapte cărora am fost nevoiți să le facem față. Cred că, bine ar fi, odată ajunși acasă să putem da jos măstile și să ne apostrofăm. Am râs, am plâns, toți vom purta o mască azi sau maine. Apoi să ne iertăm, pentru că iertarea face parte din noi. Nu e greu, nefiind vorba despre o formulă magică pentru a ne ierta, doar să ne acordăm dreptul de a fi noi înșine și atât. Plec spre muncă, oare ce mască să port azi?!

 

Dimineți în gând prin viață

Aș vrea să-mi spuneți cât de mult iubiți diminețile? Pentru că eu le ador. Chiar mă hrănesc cu feluri de dimineți, iar ca o glumă, doar cu cele de primăvară, vară, toamnă, iarnă. Acum zâmbesc, am senzația aceea de vineri, deși e abia miercuri. Și ce?! Aș hoinări aiurea prin oraș să mă bucur că revăd locuri și să retrăiesc amintiri, iar orașul îmi oferă amintiri frumoase când vrea. Simt deja că pornesc la drum, deocamdată în gând. Hai-hui de luni până vineri. Iată-mă că plec. În gând, prin viață. Încerc să ajung sus dacă vreau să văd departe. Cred că o călătorie în gând ar fi perfectă doar cu noi înșine. Să lucrăm la sufletul și la mintea noastră. Când am dubii, miros o floare și le alung. Știți ce e mișto în gând? Că momentele și amintirile vin dar pleacă, lăsând loc altora. Iar amintirile cu adevărat frumoase se trăiesc complet, cu totul, mai ales cu sufletul. Pentru că ele nu sunt în creier.  Sunt păstrate , ca într-un cufar  destinat obiectelor de preț, în inimă. Pe acestea nu se așterne niciodata praful, hrănindu-ne periodic cu ele. În gând putem visa la lucruri mărețe fără a părea ridicoli, putem juca orice rol, în ce poveste dorim, făra a ne teme de prejudecăți, nefiind obligați să ne ascundem sub măști impuse. Așadar, iubiți diminețile, gândurile renasc când ne trezim, exact ca pasărea Pheonix, alinându-ne sufletele.

Oameni și cărți

Citesc o carte. De fapt, răsfoiesc una. Mai am  zece, cinsprezece pagini și înainte de a fi surprinsă sau nu de final, înainte de a închide coperțile, simt că mi-e indiferentă dezamăgirea că o termin. De ce? Pentru că voi începe alta, una mai bună. Sunt sigură. Oamenii ar trebui să citească doar cărți frumoase. Pentru celelalte nu e timp. Și tot oamenii ar trebui să-i întâlnească pe cei care citesc lecturi frumoase. Nu trebuie să ne cunoaștem ca să ne apropiem, trebuie doar să simțim, apoi totul vine de la sine. Să avem curaj să întoarcem privirea după zâmbete, și nu după umbre. Să ne recunoaștem pe stradă, fără să știm cine suntem, doar dupa expresia trăirilor a ceea ce am citit. Să facem loc  cu delicatețe când trece un OM, pentru că  adevărații oameni întotdeauna se întorc. Cam așa stau lucrurile, cam așa trebuie să se întâmple. Cred. Nu știu ce să-ti mai zic, dar sunt sigură ce o să fac. O să-mi iau o carte și mă voi ascunde în altă poveste.

Colțul meu de lectură

Ce faci când nu ești chiar în cea mai bună stare sufletească?! Eu, una, citesc. De curând am terminat „Pădurea norvegiană” – Haruki Murakami. Nu chiar cea mai inspirată alegere, nu din cauza cărții în sine, ci a stării mele, ușor melancolice.  Să vă explic: moartea și depresia au câte un cuvânt important de spus, în roman. (exact ce-mi lipsea) 🙂 Totodată, personajele au o percepție oarecum interesantă asupra morții. „Moartea nu se află la polul opus al vieții, ea face parte din viață”, zice autorul la un moment dat, dar cât de adevărat poate fi ține de percepția fiecăruia. Este o poveste despre pierdere şi regăsire, despre cât de mult din trecut putem recupera, despre alegerea noastră de a lăsa năluca acestui trecut să creeze un viitor atât de incert, încât nici un reper nu mai este recunoscut. O carte cu un final trist care  m-a pus pe gânduri, meditând asupra puterii destinului. ” Când te trezeşti în beznă, singurul lucru pe care-l poţi face este să închizi ochii şi să încerci să te obişnuieşti cu întunericul.”-  Haruki Murakami