Domnule bărbat,

Încep cu acest apelativ, nu întâmplător, pentru că uneori ești un domn. Alteori doar te prefaci a fi unul, dar evident, în viziunea ta ești chiar și așa bine intenționat. Unii bărbați se pricep de minune să-și ascundă defectele și să le transforme aparent în calități. Iar exemplele în acest sens curg. Să luăm de exemplu tipul mămos, cel care te prezintă familiei, făcându-ți  o așa mare bucurie. Asigură-te  însă că nu e și sub papucul mamei, căci altfel ori ești pro ori contra ei. Întâlnim deseori tipul posesiv care se dă drept protector. La început are grija de tine, în toate felurile posibile, ca apoi să se implice total în viața ta, să-ți dea indicații și nu sfaturi, reacționând violent atunci când nu-i mai accepți sfatul. Există bărbatul iresponsabil, care e ascuns sub masca aventurierului.Te-a atras prin spontaneitate și pofta de viată, ai trăit doze masive de adrenalina, dar  nu e decât un aventurier care trăiește de azi pe mâine, temându-se de responsabilități. Bărbatul critic care maschează în perfecționist. Ai crezut că l-ai găsit într-un final pe domnul Perfecțiune, care are succes în viață, dar s-ar putea ca tu să nu fii decât un trofeu și ca să ai exact forma pe care și-o dorește el s-ar putea să te trezești cu  jigniri și critici. Pe de altă parte, știm cu toții că voi  bărbații, nu puteți fi schimbați, indiferent de cât de tare ne dorim acest lucru. E doar pierdere de timp, sperând că vom și reuși. Nici pomeneală.  Tot ce putem face este să vă luam ca atare, exact așa cum suntem și noi, uneori vorbărețe, alteori critice, ori mămoase, sau poate prețioase, de ce nu lipicioase și nu în ultimul rând feministe.

Metamorfoze

Scârbiți umblăm prin lume, cu măști trase pe față, căutând răgaz în oameni, sperând într-o minune. Ne rupem în bucăți, de-al nostru suflet mic, pierdut în depărtări, sărac și trist deopotrivă. Căutăm în noi, cu o ultimă zvâcnire a ceea ce odată părea nu doar o umbră  a propriei fiinte, ci chiar egoul mândru, dispus să facă multe, înlănțuind cumva vrutele și nevrutele existenței noastre. Zadarnic zărim limanul, conturat în propria viziune, nu-i rost în a-l ajunge, indiferent de miză, căci aburii deziluziei ne inundă mințile. Și ducem lupte cu noi, cu voi, cu ei, cu toții deopotrivă, sperând ca  într-un final să răzbim viața, fiind scârbiți că am descoperit mersul în mâini când noi încă nu am învățat să pășim.

Tu ce mască vei purta azi?

Haideți să vorbim despre măști! Pentru că, într-un moment al vieții, conștienți sau inconștienți, cu toții le purtăm. În sinea noastră știm că avem ascunsă adânc, cel puțin una. Pe care o schimbăm în funcție de împrejurări sau persoane. Măștile pândesc de cum ne trezim, inevitabilul producându-se, aparținem una alteia. Ulterior încercăm să ne regăsim, avem dubii, nu știm cui să ne deschidem, temându-ne să ne dezvăluim. Nu putem, nu vrem  să-i lăsăm să vadă cum suntem de fapt și mai apelam la o mască. Ultima, ne tot spunem. Si uite așa , ajungem să tot schimbam măști. Vrem să părem întotdeauna puternici. Oare greșim? Cred că nu. Doar că trebuie să ne alegem cu grijă măștile, pentru a nu ne îndepărta de adevărata versiune a ceea ce suntem. Iar seara, la culcare, când suntem noi cu sinele, să nu realizăm intrigați că aproape tot timpul zilei, nu am fost noi înșine, ci am purtat o masca, pe care am ajustat-o în funcție de circumstanțe, dialoguri sau fapte cărora am fost nevoiți să le facem față. Cred că, bine ar fi, odată ajunși acasă să putem da jos măstile și să ne apostrofăm. Am râs, am plâns, toți vom purta o mască azi sau maine. Apoi să ne iertăm, pentru că iertarea face parte din noi. Nu e greu, nefiind vorba despre o formulă magică pentru a ne ierta, doar să ne acordăm dreptul de a fi noi înșine și atât. Plec spre muncă, oare ce mască să port azi?!