Pendulând între gânduri și dorințe

Gândesc ceea ce gândesc, simt ceea ce simt, știu ceea ce știu. Eu sunt însămi, dar nu te învinovățesc pentru faptul că ești tu. Ceea ce ai de oferit este binevenit. Gândurile sunt opinii, nu realități. Ele sunt strâns legate și de nevoile de bază ale noastre. Dacă acestea nu sunt îndeplinite, în mod cert ne vor ocupa o mare parte din gânduri. Așa cum avem convingeri ce ne limitează putem avea și gânduri ce ne pot vindeca, ce ne pot descătușa:

Iubesc viața.

Oamenii din viața mea sunt o reflecție a ceea ce fac și gândesc.

Imaginează-ți că ești neîmplinit. Nu deții ce îți trebuie, asta pentru că dorințele tale te orbesc, poate că ce îți trebuie este chiar în fața ochilor tăi și nu poți vedea din cauza obiectivelor tale. Dacă viața ta nu iți este pe plac, s-ar putea să fie din cauza cunoștințelor tale insuficiente, nu din pricina vieții în sine. Poate că structura ta de valori necesită niste reparații serioase, poate că dorințele și gândurile te fac orb în fața altor posibilități, agățându-te atât de tare de ele, încât nu mai poți vedea altceva, nici măcar lucrurile de care ai nevoie cu adevărat.

Spațiul dintre gânduri

Scurtând timpul pierdut din zorii zilei, m-am luat cumva la rost, sperând că și voi crede nimicul din nimic. Am ce nu am, dar simt neant și văd orbește în  lumea ce ne unește. Creând timpi în doi, ne bucurăm de noi, rupând liniștea. 

Împlinind împliniri

        Exact ca în cuprinsul unei cărți adunăm experiențe, amintiri, senzații care să le trezească, persoane dragi, determinându-ne să ne descoperim. Toate acestea pot duce către o definiție de manieră generalistă a împlinirii. Starea de bine a minții, indiferent de circumstanțele existenței noastre, poate să inducă acea împlinire după care tânjim mulți dintre noi. Obținerea a ceva ce ai dorit, sau ți-a fost promis sau ai așteptat mult timp, îți aduce multă bucurie. Este bucuria aceea pură, sinceră, pe care ți-o amintești  de când ceea ce îți doreai îți era oferit la primul plânset, când nici măcar nu puteai articula. Poate că nu îți mai aduci aminte intensitatea ei, dar cu siguranță îți mai amintești cum ți se umplea sufletul de bucurie atunci când descopereai că, frumos împachetat, sub brad, se afla ceea ce ți-ai dorit enorm. Cu toții ne amintim flacăra ce ne-a cuprins la primul sărut, satisfacția de a cumpăra, în sfârșit, ceva ce ne-am dorit sau bucuria că, la job, am obținut o promovare. De fapt, cu cât îți dorești ceva mai mult, cu cât trebuie să aștepți mai mult, cu atât e mai mare satisfacția, bucuria, atunci când obții ce ai dorit, cel puțin pentru moment. Pentru că noi, oamenii, așa funcționăm: obținerea fericirii este motorul nostru. Viața fiecăruia dintre noi, indiferent de scop, este subordonată obținerii satisfacției, fericirii. Pe parcursul vieții, se vor schimba doar unele caracteristici legate de ceea ce te face fericit, dorința de a o atinge, nu. Dar este aceasta împlinire? Fără îndoială că, dacă adresezi această întrebare la momentul bucuriei, vei afla că da. Dar peste un timp, ne vom dori altceva. Și e firesc! Și atunci revine întrebarea legitimă, dacă am dorit ceva și am obținut, de ce nu ne mai simțim împliniți apoi? Pentru că, în viață, nu putem sta pe loc. Trebuie întotdeauna să pășim, să mergem mai departe. Împlinirea prin realizare (prin dobândire) este supremă. Împlinirea, însă,  fie că are ca obiect ceva material sau imaterial, ceva substanțial (o casă frumoasă, o mașină nouă) sau ceva nepalpabil ( un sentiment, o trăire) are o componentă temporală. Odată satisfăcută o dorință, o alta, firesc, îi va lua locul.

Cum putem fi oare atunci împliniți?

Poate că răspunsul stă în găsirea echilibrului între obiectivele de ordin material și cele emoționale. Dar oare știe cineva cu adevărat? Și, oare, ce se potrivește unuia, se potrivește și altuia?

Regăsind acel timp bun

Lăsați-mă să încerc a creiona o viață. Probabil nu-mi va ieși, dar măcar încerc. Pentru început o împart în timpul de la muncă și cel liber. După acesta din urmă tânjim toți. Să fie din plin, clar! Așteptăm sfârșiturile de săptămână, ne bucurăm de acele clipe, dar uităm să trăim în celelalte zile. Ne vindem timpul, alegem job-uri avantajoase pentru a ne cumpăra acele mici momente de bucurie care ne fac fericiți. Ne autoproclamăm stăpânii propriilor vieți, dar uităm prezentul, căci timpul acesta care trece e tot ce avem. Apărem și ne grăbim să și pierim.  Alergăm spre un birou obscur ca apoi să numărăm minutele până la plecare.  Nu mai ascultăm, nu mai vedem, ne grăbim spre nicăieri. Rătăcim inutil în propriul timp, de care am uitam să ne bucurăm. Câtă însemnătate mai are o strângere de mână, un mulțumesc frumos, o îmbrățișare? Mult prea puțin pentru cât de mult contează cu adevărat. Căutăm idealuri în viață, irosind timp, conștienți fiind că nu le vom atinge. Și atunci nu e trist? Nu suntem doar niște triști umblători prin viață? Căci însăși bucuria vieții, aparent n-o mai simțim. Nu mai bine ne-am găsi acel timp prețios s-o trăim? Cu lucruri mărunte, cu oameni prețioși cu care să îți umpli sufletul. Eu zic că merită, fiecare secundă chiar.

Gânduri…

 

Dragostea? Nu cred ca există o definiție unanim acceptată, deși, niciuna nu ar fi neadevarată. Doar că nu poți cuprinde în câteva cuvinte, ceva atât de complex, frumos și, pâna la urmă, subiectiv. În același timp, dacă ne-am întreba pe noi înșine, nu ne-ar fi atât de ușor/comod să răspundem. E mai simplu să amendăm ce răspunde altcineva decât să ne căutam adânc sufletul și să răspundem sincer. Aparent trăim într-o lume în care dragostea nu mai are aceeași valoare și ajungem să credem că acel sentiment pe care îl trăim este exact dragostea pe care o meritam. Începem să acceptăm, cumva, definiția dragostei ca fiind una măruntă și insignifiantă? Gândim că dragostea este o poveste inventată de bunici? Generația nouă optează pentru calea ușoară. Nu mai caută relații de dragoste, caută relații de confort. Ne implicăm firesc într-o relație unde dragostea devine o opțiune, unde dragostea are un motiv. Cam asta este relația firească a zilelor noastre, nu? Adevărul este că fiecare dintre noi e puțin ciudat. Dar la fel e și viața, ciudată. Când, însă, întâlnești pe cineva a cărui ciudățenie e compatibilă cu a ta, trăiești o ciudațenie reciproc plăcută, care te împlinește. Deci, ce înseamnă  până la urmă dragostea? Cred că înseamnă să fii tu însuți, să te simți confortabil și să fii apreciat pentru asta. Să oferi fără să aștepți să primești. Dragostea este, în același timp, un catalizator. Din ce primești mai mult, simți nevoia să oferi mai mult. De fapt, asta poate fi și un indicator al dragostei adevărate. Simplist dar complet, se poate spune că dragostea desemnează acea stare în care fericirea celuilat este esențială pentru fericirea ta. Nu exista fericire fără dragoste. Tu o alegi, iar ea te deschide și îți vindecă  sufletul. Ea nu vorbește, neavând nevoie de cuvinte mari. Dragostea se simte și atat. Punct.

Dulcele gust al maturității

Uneori mă întreb ce este maturitatea, cine stabilește când devenim maturi, oare actele noastre, judecata ori cei din jurul nostru? Cred că atunci când vei lua oamenii așa cum sunt, când vei realiza că nimeni nu e perfect și e firesc să fie așa,  înseamnă că ai devenit un om matur. Maturitatea nu se numără în ani și nici nu apare instantaneu. Matur ești când, înconjurat de probleme, dezorientat sau confuz, reușești să fii tolerant cu oamenii  în general și cu tine însuți în particular. Maturitatea este atunci când îți cunoști slăbiciunile, dar și forța ta interioară, când vei învăța să te accepți și să-i accepți pe ceilalți pentru ceea ce simt și pentru ceea ce sunt, fără să-i judeci. Matur vei fi atunci când încerci să nu mai schimbi oamenii din jur și te vei focusa să schimbi lucruri ce nu le simți în acord cu tine. Matur ești când vei fi capabil să dăruiești fără a avea așteptări în schimb. Atunci când vei înțelege că indiferent de ce faci, o faci pentru liniștea ta. Maturitatea este atunci când vei înceta să te compari cu alții, când simți liniște și nu incertitudini sau tristeți. De cele mai multe ori se întâmplă să confundăm plăcerile sau bucuriile pe termen scurt cu nevoile pe care le avem de îndeplinit pe termen lung și de aici începe confuzia, însă maturul va ști întotdeauna să le diferențieze. Un om puternic înseamnă maturitate emoțională. Tu conduci emoția și nu emoția pe tine. Maturitatea presupune și capacitatea de a privi și înțelege, în oglinda retrovizoare, în timp ce parcurgi drumul plin de obstacole, făcând corecții mai fine sau mai evidente ale traiectoriei, știind însă, întotdeauna unde vrei să ajungi. Trebuie să învățăm din experiențele anterioare dar să învățăm și mai mult din experiențele ce urmează, fiind deschiși la minte și flexibili și să accepți că odată cu dulceața, vine și gustul amar. Nu îți propui brusc un target să te maturizezi, oricum nu-ți va ieși niciodată. Pur și simplu vei deveni într-o zi. În acea zi în care vei fi înțeles aceste lucruri simple, plus încă două, trei detalii, pe care ți le las să le descoperi singur.

 

Nu suntem egali

Eterna întrebare: femeile moderne se bucură de aceleași drepturi precum domnii în viața socială cât și în relația de cuplu?! Oare cum funcționează, de fapt, această egalitate  între femei și bărbați?! Din punct de vedere social, legal, ca și drepturi cetățenești este probabil singurul mod în care poate exista o egalitate completă între aceștia, diferențele fiind destul de mari pentru a fi ignorate. În viața familială fiecare își are locul lui.  Bărbatul este „capo di tutti capi”, asigurând confortul necesar pentru dezvoltarea familiei, rolul femeii, acela de-a fi mama, de a-și îngriji familia. Aceste roluri, în ziua de astăzi tind să se suprapună și chiar să se inverseze. Nevoile emoționale și fizice a ambelor sexe sunt diferite. Prin modul de gândire și comportament suntem liberi să fim așa cum credem de cuviință. Să stabilim și să ne dezbatem egalitatea, pentru că, de ce nu, ne permitem, câștigându-ne în timp acest drept. Cumva această egalitate între sexe reprezintă standardul moral și spiritual spre care tindem, dar pe care  cu greu, probabil îl vom ajunge. Îmi imaginez lumea având două aripi: bărbatul și femeia, iar câtă vreme cele doua nu sunt la fel de puternice, pasărea nu va zbura în direcția potrivită, aceea a adevăratei împliniri. Nu suntem egali, dar evoluăm pentru a ajunge cândva. Câtă vreme „sexul slab” va fi împiedicat să atingă ce și-a propus, bărbații vor fi incapabili să dobândească acea măreție la care visează, căci unul fără altul nu funcționăm. Nu suntem egali, dar ne completăm al naibii de bine.

Metamorfoze

Scârbiți umblăm prin lume, cu măști trase pe față, căutând răgaz în oameni, sperând într-o minune. Ne rupem în bucăți, de-al nostru suflet mic, pierdut în depărtări, sărac și trist deopotrivă. Căutăm în noi, cu o ultimă zvâcnire a ceea ce odată părea nu doar o umbră  a propriei fiinte, ci chiar egoul mândru, dispus să facă multe, înlănțuind cumva vrutele și nevrutele existenței noastre. Zadarnic zărim limanul, conturat în propria viziune, nu-i rost în a-l ajunge, indiferent de miză, căci aburii deziluziei ne inundă mințile. Și ducem lupte cu noi, cu voi, cu ei, cu toții deopotrivă, sperând ca  într-un final să răzbim viața, fiind scârbiți că am descoperit mersul în mâini când noi încă nu am învățat să pășim.

Oameni și cărți

Citesc o carte. De fapt, răsfoiesc una. Mai am  zece, cinsprezece pagini și înainte de a fi surprinsă sau nu de final, înainte de a închide coperțile, simt că mi-e indiferentă dezamăgirea că o termin. De ce? Pentru că voi începe alta, una mai bună. Sunt sigură. Oamenii ar trebui să citească doar cărți frumoase. Pentru celelalte nu e timp. Și tot oamenii ar trebui să-i întâlnească pe cei care citesc lecturi frumoase. Nu trebuie să ne cunoaștem ca să ne apropiem, trebuie doar să simțim, apoi totul vine de la sine. Să avem curaj să întoarcem privirea după zâmbete, și nu după umbre. Să ne recunoaștem pe stradă, fără să știm cine suntem, doar dupa expresia trăirilor a ceea ce am citit. Să facem loc  cu delicatețe când trece un OM, pentru că  adevărații oameni întotdeauna se întorc. Cam așa stau lucrurile, cam așa trebuie să se întâmple. Cred. Nu știu ce să-ti mai zic, dar sunt sigură ce o să fac. O să-mi iau o carte și mă voi ascunde în altă poveste.

Magia iluziei

Iubirea înseamnă mai mult decât atracție sexuală, romantism. Să iubești, înseamnă să existe o conexiune emoțională foarte puternică, astfel încât ești preocupat de fericirea ei/lui ca și cum ar fi a ta. De multe ori, chiar te treci în plan secund pe tine și ea/el  capătă întâietate. Iubirea este o relaționare atât de strânsă, o conexiune atât de puternică, încât te încrezi complet în această persoană.  Când iubești, simți că destinul acesteia se împletește cu al tău. Sunteți zidiți unul în viața celuilalt, în fericirea voastră. Când iubești, ziua se desfășoară între repere foarte clare, date de comunicarea cu ea. Când iubești, se produc modificări neurochimice în creier similare celor din adicții. Așa se explică privitul foarte des la telefon, tresărirea ca și cum ai primit un mesaj, faptul că îi duci dorul sau că iți cauți cele mai mici pretexte ca să iei legatura cu ea. Să iubești înseamnă și să iți fie teama că ai putea să o/îl pierzi. Să iubești pe cineva înseamnă să o/îl iubești exact asa cum este! Nimeni nu este perfect și nici nu trebuie să fie perfect pentru a-l iubi! În ciuda defectelor, iubești (sau, poate, chiar PENTRU acele defecte!) Și dacă ai putea face un cadou acelei persoane, ar fi  capacitatea de a se vedea prin ochii tăi ca să înțeleagă cât de specială  este pentru tine.

Dragostea este, de fapt, simplă. Dar noi ne-o dorim complicată. Dacă e simplă și sinceră, devenim suspicioși. Pentru că, în lumea noastră, suntem obișnuiți cu „măști”.
Poate așa se explică de ce fugim de iubirea adevărată, deși cu toții o aclamăm, o așteptăm, o declamăm. Totul devine, însă, un joc complicat, o cursă parcă. Cineva trebuie să câștige! Dar, oare, ce e de câștigat în afara trăirii sincere a acestui sentiment?!?
Ne fixăm un obiectiv, rece, pragmatic, ca la ședință („Să simt iubirea adevărată!”). Dar nu facem nimic efectiv, în acest sens. Preocupările de alte aspecte, ne proiectează

o fantezie. Și astfel, nu ne mai îndeplinim obiectivul. Pentru că am uitat să ne scoatem ochelarii și să privim relaxați pe cei din jurul nostru, fiind prea încruntați să găsim imperfecțiunile. Și așa ne amăgim cu surrogate!( întocmai ca în cazul cafelei: toți spun că beau cafea, dar câți au băut, măcar o data, Kopi Luwak și câți Jacobs 3 in 1?)

 

Cât de superficiali suntem

Poate părea o stereotipie, dar cu toate acestea cred că procentajul depășește limita normalului, dacă cineva a fixat vreuna. Să luam un mic exemplu: spunem, noi femeile ”mă aranjez doar pentru mine„ eronat, o facem nu pentru ei neaparat, ci mai degrabă pentru a le irita pe ele, potențialele rivale, dar câte dintre noi recunoaștem?! Câți dintre voi, bărbați adevărați, căutați esența  unei femei, tânjind de fapt doar după ambalajul ei?!  Ne place lectura sau mai degrabă ne place să ne lăudam că citim, câți dintre noi preferă o carte comercială în detrimentul unui roman clasic?! Cât de fericiți ne credem, purtând cel puțin o mască pe zi, într-o lume devenită scenă de teatru. Căutăm perfecțiunea ascunzăndu-ne în virtualul suprasaturat de fraze mincinoase împachetate atât de frumos. Suntem un popor făra istorie de aproape 25 ani, momentele marcante din tot acest timp le găsim în presa colorată și în emisiuni de scandal. Visăm să facem lucruri mărețe, dar nu ajungem nici la jumătatea drumului, nu știm să spunem de ce plecăm, de ce o facem sau de ce ne-am întors. Nu ne dăm seama  ce ne lipsește, de ce zâmbim, de ce plângem, ne dezumanizăm, alergând egoiști în direcții diferite, căutînd ceva-ul pe care tot noi l-am aruncat inconștienți cândva.

To be or not to be… real blogger

Consider că titulatura de blogger e prea mult spus  în ce mă privește. Nu postez în fiecare zi, ci atunci când  simt. Mărturisesc că  acest blog, mi-am dorit să fie unul  pentru mine și pentru foarte puțini din jurul meu. Însă trăind  aventura cu #tfb10 ( vă voi mulțumi neîncetat, Foto Union),  am prins gustul de a-mi dori să pot scrie lucruri esențiale, să pot transmite mai mult decăt gândurile mele. Nu știu cât îmi și reușeste. Însă nu-mi lipsește determinarea, asta-i cert. :). Din pură curiozitate, astăzi am intrat pe trafic.ro pentru a vedea ce gusturi au românii în materie de siteuri și bloguri. N-aș fi spus, nici într-o mie de ani că suntem atât de interesați de arta gătitului. S-au terminat rețetele de la bunica,vecina, etc?! Se pare că da, dacă printre primele 5 locuri, 4 sunt dedicate gătitului si a rețetelor..  Urmează Mircea Badea ?! Voi chiar vorbiți serios? Atât de citit? Oameni buni, citesc siteuri și bloguri extrem de mișto, dar cu mare regret o spun că nu le-am regăsit nici măcar in primele 50 de locuri. Mare păcat,  acești oameni care într adevăr spun lucruri profunde, nu au locul bine meritat. Dar știm cu toții că vorba „Dă-i Cezarului, ce-i al Cezarului” nu prea se aplică în România. Asta nu-mi schimbă cu nimic opțiunile, ba dimpotrivă. Mă înarmez cu multă răbdare și speranță, de ce nu, că într-o bună zi , voi vedea numele acelora pe care îi citesc în primii zece. Păi, nu?!