Spațiul dintre gânduri

Scurtând timpul pierdut din zorii zilei, m-am luat cumva la rost, sperând că și voi crede nimicul din nimic. Am ce nu am, dar simt neant și văd orbește în  lumea ce ne unește. Creând timpi în doi, ne bucurăm de noi, rupând liniștea. 

Tu ce mască vei purta azi?

Haideți să vorbim despre măști! Pentru că, într-un moment al vieții, conștienți sau inconștienți, cu toții le purtăm. În sinea noastră știm că avem ascunsă adânc, cel puțin una. Pe care o schimbăm în funcție de împrejurări sau persoane. Măștile pândesc de cum ne trezim, inevitabilul producându-se, aparținem una alteia. Ulterior încercăm să ne regăsim, avem dubii, nu știm cui să ne deschidem, temându-ne să ne dezvăluim. Nu putem, nu vrem  să-i lăsăm să vadă cum suntem de fapt și mai apelam la o mască. Ultima, ne tot spunem. Si uite așa , ajungem să tot schimbam măști. Vrem să părem întotdeauna puternici. Oare greșim? Cred că nu. Doar că trebuie să ne alegem cu grijă măștile, pentru a nu ne îndepărta de adevărata versiune a ceea ce suntem. Iar seara, la culcare, când suntem noi cu sinele, să nu realizăm intrigați că aproape tot timpul zilei, nu am fost noi înșine, ci am purtat o masca, pe care am ajustat-o în funcție de circumstanțe, dialoguri sau fapte cărora am fost nevoiți să le facem față. Cred că, bine ar fi, odată ajunși acasă să putem da jos măstile și să ne apostrofăm. Am râs, am plâns, toți vom purta o mască azi sau maine. Apoi să ne iertăm, pentru că iertarea face parte din noi. Nu e greu, nefiind vorba despre o formulă magică pentru a ne ierta, doar să ne acordăm dreptul de a fi noi înșine și atât. Plec spre muncă, oare ce mască să port azi?!

 

Dimineți în gând prin viață

Aș vrea să-mi spuneți cât de mult iubiți diminețile? Pentru că eu le ador. Chiar mă hrănesc cu feluri de dimineți, iar ca o glumă, doar cu cele de primăvară, vară, toamnă, iarnă. Acum zâmbesc, am senzația aceea de vineri, deși e abia miercuri. Și ce?! Aș hoinări aiurea prin oraș să mă bucur că revăd locuri și să retrăiesc amintiri, iar orașul îmi oferă amintiri frumoase când vrea. Simt deja că pornesc la drum, deocamdată în gând. Hai-hui de luni până vineri. Iată-mă că plec. În gând, prin viață. Încerc să ajung sus dacă vreau să văd departe. Cred că o călătorie în gând ar fi perfectă doar cu noi înșine. Să lucrăm la sufletul și la mintea noastră. Când am dubii, miros o floare și le alung. Știți ce e mișto în gând? Că momentele și amintirile vin dar pleacă, lăsând loc altora. Iar amintirile cu adevărat frumoase se trăiesc complet, cu totul, mai ales cu sufletul. Pentru că ele nu sunt în creier.  Sunt păstrate , ca într-un cufar  destinat obiectelor de preț, în inimă. Pe acestea nu se așterne niciodata praful, hrănindu-ne periodic cu ele. În gând putem visa la lucruri mărețe fără a părea ridicoli, putem juca orice rol, în ce poveste dorim, făra a ne teme de prejudecăți, nefiind obligați să ne ascundem sub măști impuse. Așadar, iubiți diminețile, gândurile renasc când ne trezim, exact ca pasărea Pheonix, alinându-ne sufletele.

Lumea virtuală, parte din noi

În opinia psihiatrului american Jerald Block, dependența de internet este o dereglare compulsivă. Vi s-a întâmplat vreodată să vă treziți noaptea și să simțiți nevoia incontrolabilă de a vă controla e-mailul? Să închideți laptopul și să simțiți un gol teribil pentru că lumea reala nu mai are nicio consistență? Ce-i lumea virtuală? O lume a fanteziei, un loc în care poți să faci tot ceea ce vrei, să simți tot ceea ce nu ai simțit. O lume în care vorbești cu oameni străini și totuși cunoscuți, o lume învăluită  în mister, o lume în care se discută multe și nimic, în care fiecare spune ceea ce dorește interlocutorul să audă. O lume din care ieși cu greu, fiind acaparat de mirajul ei și de personajele create. Cum gestionezi cele doua lumi?! Conștientizând pericolul, cred că te poți desprinde. Toți avem tendința să alegem poveștile fără sfârșit din lumea virtuală,  unde totul este cum ne-am fi dorit, dar doza de rațional din noi ar trebui să urle: vino înapoi în lumea reala! Și mulți dintre noi suntem raționali. ” Lumi să înghită avântul vostru și, ca-ntr-un sărut, să îmbrațișeze ființa și nesfârșirea”. Emil Cioran                                            

 

To be or not to be… real blogger

Consider că titulatura de blogger e prea mult spus  în ce mă privește. Nu postez în fiecare zi, ci atunci când  simt. Mărturisesc că  acest blog, mi-am dorit să fie unul  pentru mine și pentru foarte puțini din jurul meu. Însă trăind  aventura cu #tfb10 ( vă voi mulțumi neîncetat, Foto Union),  am prins gustul de a-mi dori să pot scrie lucruri esențiale, să pot transmite mai mult decăt gândurile mele. Nu știu cât îmi și reușeste. Însă nu-mi lipsește determinarea, asta-i cert. :). Din pură curiozitate, astăzi am intrat pe trafic.ro pentru a vedea ce gusturi au românii în materie de siteuri și bloguri. N-aș fi spus, nici într-o mie de ani că suntem atât de interesați de arta gătitului. S-au terminat rețetele de la bunica,vecina, etc?! Se pare că da, dacă printre primele 5 locuri, 4 sunt dedicate gătitului si a rețetelor..  Urmează Mircea Badea ?! Voi chiar vorbiți serios? Atât de citit? Oameni buni, citesc siteuri și bloguri extrem de mișto, dar cu mare regret o spun că nu le-am regăsit nici măcar in primele 50 de locuri. Mare păcat,  acești oameni care într adevăr spun lucruri profunde, nu au locul bine meritat. Dar știm cu toții că vorba „Dă-i Cezarului, ce-i al Cezarului” nu prea se aplică în România. Asta nu-mi schimbă cu nimic opțiunile, ba dimpotrivă. Mă înarmez cu multă răbdare și speranță, de ce nu, că într-o bună zi , voi vedea numele acelora pe care îi citesc în primii zece. Păi, nu?!