Spațiul dintre gânduri

Scurtând timpul pierdut din zorii zilei, m-am luat cumva la rost, sperând că și voi crede nimicul din nimic. Am ce nu am, dar simt neant și văd orbește în  lumea ce ne unește. Creând timpi în doi, ne bucurăm de noi, rupând liniștea. 

Regăsind acel timp bun

Lăsați-mă să încerc a creiona o viață. Probabil nu-mi va ieși, dar măcar încerc. Pentru început o împart în timpul de la muncă și cel liber. După acesta din urmă tânjim toți. Să fie din plin, clar! Așteptăm sfârșiturile de săptămână, ne bucurăm de acele clipe, dar uităm să trăim în celelalte zile. Ne vindem timpul, alegem job-uri avantajoase pentru a ne cumpăra acele mici momente de bucurie care ne fac fericiți. Ne autoproclamăm stăpânii propriilor vieți, dar uităm prezentul, căci timpul acesta care trece e tot ce avem. Apărem și ne grăbim să și pierim.  Alergăm spre un birou obscur ca apoi să numărăm minutele până la plecare.  Nu mai ascultăm, nu mai vedem, ne grăbim spre nicăieri. Rătăcim inutil în propriul timp, de care am uitam să ne bucurăm. Câtă însemnătate mai are o strângere de mână, un mulțumesc frumos, o îmbrățișare? Mult prea puțin pentru cât de mult contează cu adevărat. Căutăm idealuri în viață, irosind timp, conștienți fiind că nu le vom atinge. Și atunci nu e trist? Nu suntem doar niște triști umblători prin viață? Căci însăși bucuria vieții, aparent n-o mai simțim. Nu mai bine ne-am găsi acel timp prețios s-o trăim? Cu lucruri mărunte, cu oameni prețioși cu care să îți umpli sufletul. Eu zic că merită, fiecare secundă chiar.

Nu suntem egali

Eterna întrebare: femeile moderne se bucură de aceleași drepturi precum domnii în viața socială cât și în relația de cuplu?! Oare cum funcționează, de fapt, această egalitate  între femei și bărbați?! Din punct de vedere social, legal, ca și drepturi cetățenești este probabil singurul mod în care poate exista o egalitate completă între aceștia, diferențele fiind destul de mari pentru a fi ignorate. În viața familială fiecare își are locul lui.  Bărbatul este „capo di tutti capi”, asigurând confortul necesar pentru dezvoltarea familiei, rolul femeii, acela de-a fi mama, de a-și îngriji familia. Aceste roluri, în ziua de astăzi tind să se suprapună și chiar să se inverseze. Nevoile emoționale și fizice a ambelor sexe sunt diferite. Prin modul de gândire și comportament suntem liberi să fim așa cum credem de cuviință. Să stabilim și să ne dezbatem egalitatea, pentru că, de ce nu, ne permitem, câștigându-ne în timp acest drept. Cumva această egalitate între sexe reprezintă standardul moral și spiritual spre care tindem, dar pe care  cu greu, probabil îl vom ajunge. Îmi imaginez lumea având două aripi: bărbatul și femeia, iar câtă vreme cele doua nu sunt la fel de puternice, pasărea nu va zbura în direcția potrivită, aceea a adevăratei împliniri. Nu suntem egali, dar evoluăm pentru a ajunge cândva. Câtă vreme „sexul slab” va fi împiedicat să atingă ce și-a propus, bărbații vor fi incapabili să dobândească acea măreție la care visează, căci unul fără altul nu funcționăm. Nu suntem egali, dar ne completăm al naibii de bine.

Metamorfoze

Scârbiți umblăm prin lume, cu măști trase pe față, căutând răgaz în oameni, sperând într-o minune. Ne rupem în bucăți, de-al nostru suflet mic, pierdut în depărtări, sărac și trist deopotrivă. Căutăm în noi, cu o ultimă zvâcnire a ceea ce odată părea nu doar o umbră  a propriei fiinte, ci chiar egoul mândru, dispus să facă multe, înlănțuind cumva vrutele și nevrutele existenței noastre. Zadarnic zărim limanul, conturat în propria viziune, nu-i rost în a-l ajunge, indiferent de miză, căci aburii deziluziei ne inundă mințile. Și ducem lupte cu noi, cu voi, cu ei, cu toții deopotrivă, sperând ca  într-un final să răzbim viața, fiind scârbiți că am descoperit mersul în mâini când noi încă nu am învățat să pășim.

Tu ce mască vei purta azi?

Haideți să vorbim despre măști! Pentru că, într-un moment al vieții, conștienți sau inconștienți, cu toții le purtăm. În sinea noastră știm că avem ascunsă adânc, cel puțin una. Pe care o schimbăm în funcție de împrejurări sau persoane. Măștile pândesc de cum ne trezim, inevitabilul producându-se, aparținem una alteia. Ulterior încercăm să ne regăsim, avem dubii, nu știm cui să ne deschidem, temându-ne să ne dezvăluim. Nu putem, nu vrem  să-i lăsăm să vadă cum suntem de fapt și mai apelam la o mască. Ultima, ne tot spunem. Si uite așa , ajungem să tot schimbam măști. Vrem să părem întotdeauna puternici. Oare greșim? Cred că nu. Doar că trebuie să ne alegem cu grijă măștile, pentru a nu ne îndepărta de adevărata versiune a ceea ce suntem. Iar seara, la culcare, când suntem noi cu sinele, să nu realizăm intrigați că aproape tot timpul zilei, nu am fost noi înșine, ci am purtat o masca, pe care am ajustat-o în funcție de circumstanțe, dialoguri sau fapte cărora am fost nevoiți să le facem față. Cred că, bine ar fi, odată ajunși acasă să putem da jos măstile și să ne apostrofăm. Am râs, am plâns, toți vom purta o mască azi sau maine. Apoi să ne iertăm, pentru că iertarea face parte din noi. Nu e greu, nefiind vorba despre o formulă magică pentru a ne ierta, doar să ne acordăm dreptul de a fi noi înșine și atât. Plec spre muncă, oare ce mască să port azi?!

 

Dimineți în gând prin viață

Aș vrea să-mi spuneți cât de mult iubiți diminețile? Pentru că eu le ador. Chiar mă hrănesc cu feluri de dimineți, iar ca o glumă, doar cu cele de primăvară, vară, toamnă, iarnă. Acum zâmbesc, am senzația aceea de vineri, deși e abia miercuri. Și ce?! Aș hoinări aiurea prin oraș să mă bucur că revăd locuri și să retrăiesc amintiri, iar orașul îmi oferă amintiri frumoase când vrea. Simt deja că pornesc la drum, deocamdată în gând. Hai-hui de luni până vineri. Iată-mă că plec. În gând, prin viață. Încerc să ajung sus dacă vreau să văd departe. Cred că o călătorie în gând ar fi perfectă doar cu noi înșine. Să lucrăm la sufletul și la mintea noastră. Când am dubii, miros o floare și le alung. Știți ce e mișto în gând? Că momentele și amintirile vin dar pleacă, lăsând loc altora. Iar amintirile cu adevărat frumoase se trăiesc complet, cu totul, mai ales cu sufletul. Pentru că ele nu sunt în creier.  Sunt păstrate , ca într-un cufar  destinat obiectelor de preț, în inimă. Pe acestea nu se așterne niciodata praful, hrănindu-ne periodic cu ele. În gând putem visa la lucruri mărețe fără a părea ridicoli, putem juca orice rol, în ce poveste dorim, făra a ne teme de prejudecăți, nefiind obligați să ne ascundem sub măști impuse. Așadar, iubiți diminețile, gândurile renasc când ne trezim, exact ca pasărea Pheonix, alinându-ne sufletele.

Oameni și cărți

Citesc o carte. De fapt, răsfoiesc una. Mai am  zece, cinsprezece pagini și înainte de a fi surprinsă sau nu de final, înainte de a închide coperțile, simt că mi-e indiferentă dezamăgirea că o termin. De ce? Pentru că voi începe alta, una mai bună. Sunt sigură. Oamenii ar trebui să citească doar cărți frumoase. Pentru celelalte nu e timp. Și tot oamenii ar trebui să-i întâlnească pe cei care citesc lecturi frumoase. Nu trebuie să ne cunoaștem ca să ne apropiem, trebuie doar să simțim, apoi totul vine de la sine. Să avem curaj să întoarcem privirea după zâmbete, și nu după umbre. Să ne recunoaștem pe stradă, fără să știm cine suntem, doar dupa expresia trăirilor a ceea ce am citit. Să facem loc  cu delicatețe când trece un OM, pentru că  adevărații oameni întotdeauna se întorc. Cam așa stau lucrurile, cam așa trebuie să se întâmple. Cred. Nu știu ce să-ti mai zic, dar sunt sigură ce o să fac. O să-mi iau o carte și mă voi ascunde în altă poveste.

Ia-ți-o înapoi!

Când ar trebui să realizezi că este îndeajuns, că lupta ta pentru acea relație a ajuns la final? Când simți că ai ramas doar tu, când acel pe care-l adorai, acel bărbat obișnuit, dar deosebit pentru tine s-a transformat, când situația este tristă, când tu da și el nu. Care ar trebui sa fie limita? Cu toții o cunoaștem, dar câti dintre noi reușim să depășim aceste momente, în care simțim că ne fuge pamantul de sub picioare, că rămânem fară aer, când întindem mâinile să ne agățăm de ceva, ceva ce ar putea sa salveze. Ce faci, începi cu telefoanele și mesajele, în care-i spui cât de tare îl iubesti, că nu va găsi alta ca tine? După ce faci, te izolezi de prieteni, familie și-ți plângi de milă. Ei iata, NU, nu faci asta ! Te uiți în oglindă și vezi epava din tine.Îți tragi doua palme și te pui pe picioare, gândindu-te că nu merită să fii așa, pentru niciun motiv din lumea asta, pentru niciun bărbat oricât de special ți s-a parut a fi la un moment dat. Ia-ți dragostea înapoi, căci nu ți-o merită. Fie și cu forța. Asta ar trebui sa fie lupta ta!

…fragment din Adela ,G.Ibrăileanu